vise-la-pachet

Ultimele gînduri pentru Gândul

2011-04-04T13:38:00.000-07:00

Eu nu vreau să cred că presa scrisă românească mai stinge cîte o lumânare din viitorul ei odată cu trecerea pe online a vreunui ziar. Eu nu vreau să renunţ la mirosul de ziar proaspăt tipărit şi la cerneala care-mi intră sub unghii cînd citesc un ziar. Eu nu vreau să mai întreb la tonete de "Gândul" şi să mi se spună: "de azi nu mai apare".
Dar mă doare cînd văd că acest fost ziar s-a schimbat în "ziar online".
Încet. Sigur şi fără cale de întoarcere. Asa consideră unii că se termină acest miros de gazetărie care a înflorit încă de pe vremea cronicarilor la noi în ţară. Ca moartea lentă a unei bătrîne care speră ca Dumnezeu să-i mai dea o clipă de viaţă, să-şi mai privească o dată în ochi nepoţii, aşa ajunge presa scrisă în sicriul online-ului, de unde degeaba mai strigă, pentru că nimeni n-o mai poată scoate.

Şi dacă toate dispar aşa, încet, încet, fără ca nimeni să le oprească, şi nu mai are unde să-şi vadă semnătura pe sub ochelari, jurnalistul de presă scrisă îşi stinge ultima ţigară şi se dă bătut. De pe online, nu mai poate duce ziarul într-un colţ uitat de lume, unde îl aşteaptă o băbuţă care îi spunea povestea pentru un reportaj.

Metaforă

2011-03-28T07:05:00.000-07:00

Cîtă viaţă are o picătură de ploaie? Pînă se izbeşte de parbrizul unei maşini şi se tîrăşte degrabă spre colţul geamului unde îşi aşteaptă liniştită sfîrşitul. Dar pînă aici? Deseori o ia pe drumul picăturilor ce au trecut pe acolo înaintea ei pentru că îi e greu să-şi facă singură o cărare. Altădată, rămîne rătăcită la mijlocul drumului şi are nevoie de o zdruncinătură ca să-şi aducă aminte să-şi continuie calea. 2 minute, atît durează cel mai mult viaţa unei picături de ploaie...şi asta depinde şi de lungimea geamului...Asta pentru o picătură care a avut norocul să se izbească de geam ăi care măcar nu a trecut neobservată de privirea veselă a unu copil. Şi dacă aş fi o picătură, aş prefera să mă doară momentul în care mă lipesc de geam, decît să cad pe pămînt şi să mă calce alţii în picioare!

Ce e moartea?

2011-03-14T10:08:00.000-07:00

Asnoapte m-am visat moartă...Cu tot tacîmu...sicriu, rochie de mireasă şi bocitoare. Unii ar zice că mi-a murit moartea, dar eu mă tot gîndesc ce s-ar schimba dacă visul meu s-ar fi indeplinit...Pînă una alta, ziua de azi m-a înveselit iar cînd m-am trezit i-am mulţumit lui Dumnezeu că am deschis ochii şi azi...
Am vrut să-mi încep frumos săptămîna, dar nu mi-a reuşit, am avut o zi groaznică în care totul a fost pe dos...orice aş fi plănui, nu mergea, aşa că am decis să stau în casă...

dor de copilarie

2011-03-13T13:15:00.000-07:00

Azi mi-a fost dor de zilele de primavara de cand eram mica.Abia asteptam sa-mi scot rolele fara o roata in parc la Nada Florilor sau sa merg sa ma plimb la iaz. Azi mi-a fost dor de plimbarile de duminica pe care le faceam cu mama si de pozele pe care mi le facea cu cele 36 de pozitii de la aparatul vechi. Azi mi-a fost dor de mirosul de primavara din orasul natal si de serile in care nu ma mai lasam dusa in casa...Ce n-as da sa mai aduc doar o zi din copilarie acum, o zi in care sa nu mai am griji si sa stiu ca ma asteapta mama acasa cu ceva dulce pe masa...si mi-a fost dor de prajitura ei cu visine sau de compotul de cirese...

Cum vorbim?

2011-03-12T09:04:00.000-08:00

Ma gandeam azi...Oare cum vorbeste Iulia Vantur cu mama ei la telefon? Tot ca la stiri?
Tocmai o vad punand niste intrebari unei romance din Japonia care este inca panicata, iar don-soara Vantur vorbeste cu ea ca si cum ar prezenta stirile, fara sa-si indulceasca deloc vocea...

Se-ntoarce lumea pe dos

2011-03-11T01:28:00.000-08:00

Azi sunt alaturi de japonezi cu toata inima...
Fiti si voi!

ATB

2011-03-10T13:19:00.000-08:00

Pentru ca asta am ascultat toata ziua si pentru ca o ascult si acum...

http://www.youtube.com/results?search_query=atb+could+you+believe&aq=2

Vânătorul de soţii

2011-03-07T13:55:00.000-08:00

Văzînd că nu-i ajută cu nimic slujba de poliţist, Milo Boyd (Gerard Butler) îşi găseşte un nou job şi se trezeşte în pielea unui vânător de recompense care lucrează cu poliţia. Are o singura problemă. Şi el e urmărit de alţi oameni care nu caută decît să recupereze şi ei nişte bani de care bărbatul se face că a uitat. Şi cum nici un servici prestat de el nu îl finanţeză să-şi plătească datoria, şeful îi dă un caz special care îl face totodată fericit. Trebuie să o prindă pe fosta sa soţie Nicole Hurley ( Jennifer Aniston) care a lipsit de la propriile procese şi care nu şi-a plătit ieşirea din închisoare. Bineînţeles, Milo găseşte în această misiune şi o provocare şi fuge pe urma lui Nicole avînd unele beneficii. Nu numai că ştie locurile pe care le frecventează fosta soţie, dar are un ajutor şi în fosta lui soacră. Cu el pe urmele ei şi altii pe urmele lui, Milo îşi dă seama că femeia, care e un reporter sub acoperire, îi face mai multe probleme decât ar fi crezut. Fie că o bagă în portbagajul maşinii sau o leagă cu cătuşile de pat să nu fugă, Nicole găseşte o soluţie să-l păcălească şi nu se lasă pînă nu-şi face articolul care i-a adus aceste ghinioane. Situaţia se complică atunci cînd femeia este urmărită şi e pe cale să fie omorâtă de către un bărbat căruia i-a stricat planurile prin amănuntele pe care l-a smuls de la anumite surse.
Şi cum totul trebuie să se termine cu bine, după ce scapă amândoi de oamenii care fug pe urmele lor, aceasta joacă de-a şoarecele şi pisica îi apropie şi mai mult pe cei doi foşti soţi, astfel încât, până la sfârşitul filmului ajung din nou unul în braţele celuilalt. Şi aşa se rezolvă două probleme dintr-o dată: una cu justţia şi una mai veche care îi îndemna să se urască.

Acum nu ştiu dacă aţi înţeles ceva din toată această povestire. Nici eu nu am înţeles mare lucru, de asta am luat filmul pas cu pas, în speranţa că, structurându-l nu voi fi irosit degeaba doua ore din viaţa mea.
Pentru asta sunt oare făcute filmele uşoare? Să pierdem minute întregi încercând să înţelegem la sfârşit despre ce era vorba în film? Pentru asta a fost făcut sigur "The Bounty Hunter"...

Am deschis două expoziţii şi apoi mi-am creat profil pe Facebook

2011-02-28T12:55:00.000-08:00

Arta decorativă e o pasiune de care nu te plictiseşti niciodată. Dar pentru asta ai nevoie de răbdare şi migală, lucruri pe care nu le poţi lua de ici de colo. Aceste două abilităţi o ajută pe doamna Elena Nicoară în fiecare zi cînd pune mîna pe o sticlă, pe care în cîteva ore o transformă în obiect decorativ. E o « afacere » care nesecită timp şi atenţie. Nu oricine o poate face.

Alexandra Şandru: De unde aţi dobîndit această pasiune pentru produsele hand made ?

Elena Nicoară: Pasiunea pentru frumos şi pentru lucrul de mînă am avut-o, cred, dintotdeauna. Odată cu ieşirea la pensie, ideea de a-mi ocupa timpul cu ceva frumos şi util s-a materializat în creaţiile mele. Curentul handmade şi informaţiile de pe Internet m-au inspirat.

A.Ş: Aveţi ceva de cîştigat în urma vînzării acestor produse sau toţi banii pe care-i cîştigaţi se duc pe materiale pentru producerea a astfel de articole hand made ?

E.N: Nu pot cuantifica cîştigul deoarece materialele sunt foarte scumpe. Cu siguranţă este foarte mic.

A.Ş: Vă mai amintiţi cum arăta primul obiect pe care l-aţi creat ?

E.N: Primul lucruşor a fost stîngaci şi mă face să zîmbesc de căte ori îl privesc pe blog.

A.Ş: De cît timp aveţi nevoie pentru un singur produs?

E.N: Nu cronometrez deoarece lucrez simultan la mai multe produse. Îmi amintesc însă de o sticla decorată cu motive greceşti la care am lucrat cinci ore neîntrerupt.

A.Ş: Ce vă inspiră în crearea fiecărui produs în parte ?

E.N: De cele mai multe ori este inspiraţia de moment. Uneori mă gîndesc la ceva anume şi iese altceva. Asta nu înseamnă că nu mai "fur" idei pe care le prelucrez după gustul meu.

A.Ş: Cum v-aţi promovat şi cum vă promovaţi în continuare produsele?

E.N: Prima idee de promovare a fost blogul. Am deschis două expoziţii şi apoi mi-am creat profil pe Facebook.

A.Ş: Am văzut de pe blogul dumeavoastră că v-aţi făcut prieteni prin toată Europa. Cum e să ştii că oameni care nu au aceeaşi cultură îţi împărtăşesc totuşi ideile şi îţi apreciază munca ?

E.N: Există comunităţi ale creatorilor handmade în toată lumea. De departe, polonezele, rusoaicele şi sud-americancele sunt cele mai bune. Din tutorialele lor am invăţat despre tehnicile de lucru şi despre materialele folosite.Vizitez site-urile, blogurile şi forumurile lor.

A.Ş: Ce pregătiţi special pentru aceasta primăvară?

E.N: In primăvară asta nimic spectaculos, de genul expoziţiilor sau tîrgurilor, pentru că mi-a ocupat timpul realizarea unor lucrări pentru un concurs de decoupage pe un forum de specialitate.

A.Ş: Cum vedeţi « afacerea » dumneavoastră în viitor ?

E.N: Bine spus "afacerea". Conceptul handmade este la început de drum pe piaţa românească (mulţi îl confunda cu kistch-ul) iar comunităţile de creatori încearcă să-l promoveze încît să devină o afacere. Sper ca în curînd fenomenul să aibă amploarea pe care o are în alte ţări.

Mă văd peste ani, la casa mea, alături de cei dragi

2011-02-28T07:41:00.000-08:00

Cînd a ales calea pribegiei, Aurica Abălaşei nu credea că peste 7 ani , viaţa o va lăsa tot departe de casă, printre străini. Întîi fusese o soluţie de moment, pe care acum, de multe ori o regretă, pentru că a pierdut cele mai dragi momente din viaţa nepoţilor şi chiar nunta băiatului său. De prima plecare în Italia abia îşi aduce aminte, noroc că şi-a notat cîteva idei într-un caiet prăfuit de vreme. Iar de fiecare dată cînd zîmbeşte, o face pentru că se gîndeşte acasă la cei dragi. Micile momente de fericire o găsesc vorbind la telefon cu fiica şi povestindu-i ca-ntre fete. Acum, la atîţia ani distanţă de momentul în care a luat decizia de a-şi lăsa familia în spate pentru a pleca să muncească pentru străini, Aurica mai are o singură dorinţă, să-şi vadă copiii laolaltă şi să facă o poză cu nepoţii în braţe. Cea pe care o are e deja veche, mai ales acum cînd familia se măreşte.

Alexandra Şandru: Daca ar fi să îmi descrieţi Roma în cîteva cuvinte, cum aţi face-o?

Aurica Abălaşei: Cînd eram în România visam să vizitez acest oraş, apoi, după ce-am reuşit să văd o parte din vechea Romă ,vizitînd sau uitîndu-mă la filme documentare despre Italia mi-am spus că Roma este un oraş pe care doar să-l vizitezi, nu şi unde să locuieşti o viaţă.

A.Ş: De ce vă este cel mai tare dor cînd vă gîndiţi la România?

A.A: De rîsul zglobiu al nepoţeilor, de crîngul de lîngă rîul ce trece prin oraşul meu şi de îmbrăţişările copiilor mei. Acestea nu aş putea să le găsesc niciunde.

A.Ş: Vă mai amintiţi de prima plecare în Italia?

A.A: A fost emoţionant pentru că am lăsat în ţară fetiţa care încă nu împlinise 14 ani şi pe toţi cei dragi, şi cu speranţa că voi putea să mă întorc într-o zi să-mi pot face un viitor mie şi copiilor mei. M-am urcat în maşina şi nu conteneam să mă opresc din plîns. Fiica mea îmi făcea cu mîna şi încă nu mă gîndeam că n-am s-o mai văd pentru 2 ani. Dar am ridicat capul sus, mi-am şters lacrimile şi am mers mai departe. Şi iată-mă, după 7 ani, pot fi fericită că ai mei copii au viitorul cît de cît pus la punct şi că ştiu unde să mă găsească atunci cînd caută o vorbă bună sau chiar o îmbrăţişare. Mă gîndeam eu vreodata că ei vor ajunge în aceste locuri străine să mă viziteze? Iaca s-a întîmplat. Dar gîndul meu este mereu la căsuţa mea, pe care mi-am făcut-o aşa cum mi-am dorit. Şi nimic nu stinge dorul de nepoţi şi dorinta de a-i avea pe toţi laolată, doar pentru mine, pentru măcar o seară. A trecut mult timp de atunci...mai am cîteva amintiri notate într-un caiet dar mi-e teamă să le citesc, să nu-mi aduc aminte de durerea acelei zile de 19 februarie.

A.Ş: Aţi găsit ceva acolo care să vă amintească de ţara natală?

A.A: Da, o pancartă în Marele Parc al Romei, pe care scria „Bucharest, capitala de la Romania”, şi bineînţeles, atunci cînd încă eram în Roma, graiul românesc dupa care întorceam capul şi care mă facea să mă simt ca acasă. Acum, după atîta timp, cînd spun acasă, mă cuprinde un fior şi aş vrea să mă întorc într-acolo dar încă nu pot spune că situaţia materială este bătută în cuie. Ani de muncă grei am avut şi nu ştiu cîţi or să mai fie dar dacă aş avea un mijlloc de trai decent m-aş întoarce oricînd în ţara pentru că nu mai pot de dor. Nu voi uita niciodată de unde am plecat şi asta le spun mereu şi copiilor mei.

A.Ş: Cum este să locuieşti în Roma, aproape de centrul istoric şi să te gîndeşti că de pe geam aproape vezi una din cele 7 noi minuni ale lumii?

A.A: Normal că e un sentiment de mîndrie să ştii că ai ajuns să vezi cu ochii tăi Colosseumul sau să calci pe urmele romanilor pe vechea Via Appia. Să vezi Columna lui Traian şi să trăieşti cu gîndul că de acolo, o frîntură te poartă spre acasă.

A.Ş: Unde vă imaginaţi că vă veţi petrece bătrîneţea?

A.A: E greu de spus. Mă văd peste ani, la casa mea, alături de cei dragi şi de nepoţii mei. O casuţă mică, parcă abia răsărită, cu flori la geam şi cu grădina verde, unde să mă întorc în copilărie alături de nepoţeii mei, unde să-mi pot planta flori şi copaci şi unde să stau la umbra şi să-mi ascult fiii povestind din copilăriile lor. Mă văd arătandu-le cît de frumoasă este Italia. Şi da, uneori pot spune că aş rămîne aici, doar dacă aş putea să-i iau pe toţi cei dragi cu mine, pentru că unde sunt, muntele pică în mare şi pădurea mi-e acoperiş. Dacă aş putea să iau un petic de aici şi să-l aduc în România, aş fi un om fericit.

O zi fara Internet

2011-02-20T00:57:00.000-08:00

"Primul lucru pe care il fac dupa ce intru in casa, e sa deschid calculatorul si televizorul. E un vechi obicei, prost, pe care mi-l insusesc dar de care nu cred ca am sa scap prea usor.", asta scriam ieri intr-un document Word pierdut pe desktopul meu. Intr-adevar, ieri am venit de la scoala, am intrat in casa si mi-am deschis calculatorul...pacat ca nu aveam Internet. Si asa, aveam sa invat ca o zi fara Internet imi face bine si ca nu e bine sa lasi lucrurile pe ultimul moment. Chiar daca am fost nervoasa vreo jumatate de ora, de-mi scrasneam dintii la fiecare moment n-a fost nevoie sa ma gandesc de doua ori si am iesit pe usa la plimbare prin ninsoare, apoi am facut de mancare, chiar am citit cateva pagini dintr-o carte, pentru ca seara sa mi-o termin cu o intalnire de familie dupa care tanjeam de vreo jumatate de an...Am avut deci o zi frumoasa chiar daca mi-am lasat laptopul pe noptiera, aprins, asteptand sa "vina Internetul".
Ce mi-am propus dupa ziua de ieri? Sa-mi fac din cand in cand cate o astfel de zi, in care sa ma bucur de ceea ce inca mai pot face si in care sa uit inceputul acestui an care m-a prins la tastatura calculatorului scriind mesaje proaspete de "La multi ani!" catre cei dragi, moment pe care l-as fi putut petrece in bratele mamei care era langa mine...Sa-mi fac macar o data pe luna un cadou mie, o zi in care sa contruiesc masini din Lego cu Seban sau sa desenez cu Luca. O zi in care uit de Internet si de Facebook-ul care uneori ma tine legata si sa-mi amintesc sa socializez prin "viu grai".
Ieri mi-am demonstrat ca inca nu sunt un caz pierdut, ca pot trai o zi intreaga fara Internet chiar daca primul lucru pe care l-am facut astazi dupa ce m-am trezit a fost sa-mi iau laptopul in brate. Pacat, astazi am Internet asa ca stiu cum o sa-mi petrec ziua. Si daca nu vreau? Termin de scris,imi pun geaca pe umeri si fug afara, fara telefon, fara MP3, fara nimic, sa-mi aduc aminte de iernile de altadata pe care nu le petreceam in casa, desi imi inghetau falcile de frig...
Nu stiu cat o sa ma tina revolta pentru Internet dar cat o fi, am sa profit de ea. Probabil ca maine dimineata am sa ma intorc la Facebook dar atunci voi putea spune ca am trait o zi fara calculator si a fost grozav. Raspunsul la intrebarea "Cum ar arata viata mea fara Internet?" este "MINUNAT".
Va pup si va doresc o Duminica minunata ca a mea, petrecuta alaturi de cei dragi, am deja geaca in mana, papucii in picioare, plec sa-i cumpar baloane lui Luca si sa ma intalnesc cu cei dragi! À bientôt!

Despre Alexandra Sandru

2011-02-20T00:23:00.000-08:00

Astazi sunt mandra de un singur lucru, atunci cand imi "gugalesc" numele primul link trimite la blogul meu, chiar daca a stat saracu luni de zile parasit. "Vise la pachet", asa-l vedeam eu acu vreo doi ani de zile cand in nebunia inca de copil m-am gandit ca ar fi interesant sa am o pagina a mea, unde sa scriu ceea ce gandesc. Asta nu pentru ca aveam prea mult timp sa o fac dar pentru ca il consideram un loc bun de scris si altceva, unde sa pot face greseli si unde sa nu trebuiasca sa dau titluri bune ci sa doar sa ma incurc in cuvinte, unde sa ma joc si unde sa ma vada cum sunt cu adevarat cei care au curajul sa-l acceseze. Cam aici se termina episodul de mandrie, ca sa ma regasesc mai apoi pe Google a trebuit sa adaug si cuvantul "Iasi".
Si ce spune Google despre "Alexandra Sandru Iasi"? Sunt cu atat mai bucuroasa cand vad ca urmatorul link duce pe pagina Universitatii "Alexandru Ioan Cuza", spre unde ma indrept de trei ani, unde e anuntata nominalizarea documentarului pentru care am lucrat cu Alex si Gianina si pentru care am primit primul premiu serios din viata mea: "cel mai bun documentar de agentie" in cadrul concursului de presa organizat cu ocazia "Zilei Agentiilor de presa", din 2010.
Urmatoarea Alexandra nu sunt eu dar la a doua pagina vreo trei tilturi la rand imi aduc aminte de un eveniment care a avut loc acum un an, unde eu, impreuna cu inca 16 femei, am fost intepata pe strada de un barbat, cu un cutit. De aici cei care ma cauta pot afla ce varsta am, la ce Facultate sunt si chiar temerile mele dupa accident. O declaratie spusa in naivitatea mea, printre lacrimi si speriata, care, dupa parerea mea, imi arata latura mai slaba, de care ma impiedic de fiecare data cand sunt in primejdie si de care ma chinui mereu sa scap.
Tatal meu avea o vorba: "Unu-i Sandru-n Falticeni". Eu nu-i pot relua mandria dar, chiar daca nu sunt singura Alexandra Sandru, cele mai multe linkuri fac referire la mine si asta ar trebui sa-mi smulga un zambet de pe buze. Si mi l-a smuls.
Daca m-ar pune cineva sa zic cum sunt, mai bine de jumatate din cuvintele cu care m-as caracteriza nu ar fi potrivite iar celelalte ar fi cuvinte auzite de la altii, fara nicio garantie. Nu cred ca ar putea cineva sa stie cum sunt cu adevarat fara sa ma cunoasca iar o cautare pe Google nu arata ca uneori sunt egoista si rea sau ca am un dar sa inveselesc oamenii. Asta pot spune doar prietenii mei iar ei sigur nu m-au cautat pe Google ci doar au fost interesati sa-mi caute prenumele in Urban Dictionary, acolo scrie ca sunt o prietena buna...

Cu ce am ramas din vechiul an

2010-12-31T04:22:00.001-08:00

Stiu ca nu se incepe cu cifra, tocmai de aceea va spun ca 2010 a fost un an interesant pentru mine, pe care mi l-am petrecut prin Europa, zambind sau plangand zile intregi, de dor sau de ciuda...Cam asa: 6 luni in Romania, vreo 4 luni in Belgia,aproape o luna in Italia (2 saptamani in vara si mai bine de o saptamana in iarna), 5 zile in Spania si 1 in Paris...De la inceputul anului an slabit 6 kilograme, m-am tuns de doua ori si am mancat de 30 de ori cartofi prajiti(sau mai mult)...Astea sunt statistici...sa va povestesc cum a fost de fapt acest 2010 al meu...
Am inceput cu stangul, din cate imi aduc aminte privind artificiile din fata Palatului Culturii din Iasi, cu gatul umflat si o raceala zdravana...asta ca in februarie sa ma trezesc intepata in picioar de un recidivist, pe strada, la ora 4 dupa-amiaza. Saptamnile de groaza din acea perioada le-am lasat in urma pentru o vara minunata, care, dupa multe altele, mi-am petrecut-o in orasul natal, linistit si de acum imbatranit.zile cu soare vesel si care nu ma topeau de caldura,locuri care imi aminteau de copilarie si dimineti buimace alaturi de cel drag mie . De acolo, intr-o zi de care nu-mi prea aduc aminte (dupa doua saptamani minunate petrecute la poalele Alpilor) , spre Erasmus....Aici i-am cunoscut pe : Izabella, Oana, Ade, Roxi si toti prietenii mei de care ma voi desparti cu multe lacrimi peste o luna si care mi-au facut aceasta experienta minunata. Fiinte dragi de care imi voi aminti mereu, langa care am invatat, am plans, am ras, am dansat...
Si da, 2010 a fost unul dintre cei mai interesanti ani din viata mea, in care am invatat sa sufar, sa rad, sa fac mazare scazuta si bruschetti, in care am invatat sa-mi fie dor, sa apreciez si sa iubesc. Un an in care pot spune ca m-am maturizat.
Si voua, atat celor care mi-ati fost alaturi cat si celor care mi-ati lipsit,va spun sa va aduceti aminte ce v-a adus 2010 si sa-mi scrieti mai jos!!! Va multumesc ca mi-ati dat sansa sa va cunosc si ca uneori, cand am fost suparata ati avut un gand bun pentru mine.
Alexandra va doreste tot ce e mai frumos in 2011 si de 10 ori mai multe bucurii de cat in 2010...
Si tu...2011, fii bland cu noi, cei e te-am asteptat atat!

La multi ani!!!

Franturi de povesti...

2010-12-28T11:01:00.000-08:00

Nici nu va imaginati ce povesti am ascultat in aceasta minunata seara. Nu am sa uit niciodata zilele cu soare pe care le-am avut, un soare prietenos la poalele Apeninilor, care a avut grija sa ma trezeasca de dimineata. Astazi pot spune ca am avut o zi grozava...o zi de vacanta asa cum mi-o imaginam cand m-am urcat in avion sa plec "spre aici", o zi in care chiar daca nu am invatat nimic pentru scoala, am invatat sa ascult...
Avea doar 17 ani cand a fost luat sa lupte in Al Doilea Razboi Mondial, Pasquale, batranul pe care am avut placerea sa-l cunosc aici mereu canta...Isi aduce aminte de englezoaica mai mica decat el cu un an, pe care a lasat-o in Marea Britanie cand razboiul s-a sfarsit si s-a putut intoarce acasa. Dar totul nu a inceput asa, cu o dragoste de 17 luni de care Pasquale isi aduce aminte cu drag. Dupa melodia lui preferata (pe care mi-a cantat-o in fiecare zi de cand sunt aici http://www.youtube.com/watch?v=-prQ8AE_nvY )"Arrivederci Roma", se ascund amintiri pe care abia le gaseste sub cei 92 de ani pe care-i duce in spate. L-au luat in Razboi intr-o zi calda de iunie, o zi in care nici nu se astepta si cu hainele subtiri pe care le avea de el. Au urmat luni de frig prin Alpi, luni de dor prin Africa si Egipt si zile de prizonierat in Marea Britanie unde a trebuit sa munceasca pentru englezi. Franturi de povesti abia ii aduc aminte de cei trei ani pe care i-a petrecut acolo, muncind pe "o lira".
A uitat de ele pentru ca isi aduce prea bine aminte de momentul in care a intalnit-o pe "sua inglesina" de care povesteste in fiecare zi. Dupa ce a trebuit sa plece intre ei au ramas doar scrisorile trimise in van uneori. Dar dragostea lui pentru ea e vie inca azi, cand abia isi duce viata pe picioare alaturi de sotia sa, careia ii canta mereu si despre care zice ca "e cea mai frumoasa din tot satul, cu ochii ei albastri". Asa e, Pasquale si Filumena imi vor ramane mereu in suflet alaturi de vacantele minunate petrecute in casa lor mare si cu ecou. Imi voi aducea aminte de zilele de vara cand stateam cu ei afara si el se chinuia sa prinda muste si de aceste minunate zile de iarna, in fata caminului de foc, cu povestile lor cu tot.
Si dimineata, cand soarele ma trezeste si ma uit pe geam, vad varful muntelui plin cu zapada...intind mana sa-l ating si-mi dau seama ca cu greu se ajunge acolo. Dar eu ma bucur ca am ajuns pana aici, in coltul asta de Italie unde marea se uneste cu muntele si unde oamenii ma stiu de Alessandra, o Alessandra care asculta povestile lor si care uneori aminteste de ele. Battaglia ramane aici, eu plec, dar nu voi ezita sa ma intorc de fiecare data cand am ocazia... atata timp cat sunt oameni care ma astepta aici si cat muntele inca imi mai sopteste secrete. Saptamana viitoare voi zice si el "Arrivederci Battaglia...Good bye, Au revoir", voi varsa o lacrima si voi merge mai departe. Dar pana atunci...sa va povestesc...

Dorul de Craciun

2010-12-25T01:46:00.000-08:00

Da, am sa va povestesc cum mi-am petrecut Ajunul, fara sa aud colinde si fara sa primesc colindatori...
Totul a inceput la 6 dimineata cand Olga, colega mea de camera s-a trezit sa plece spre ai sai, in Londra. M-am trezit bezmetica, mi-am deschis calculatorul si mi-am pus un film (stiind ca intr-o ora trebuia sa-mi iau si eu ghiozdanul in spate si sa plec prin zapada spe gara)...am sarit din pat ca arsa cand Olga m-a sunat si mi-a spus ca trenurile in Belgia au mari intarzieri si ca ar fi bine sa ajung mai repede la gara. am ajuns, prea repede...pentru ca niciun tren nu a mers spre Charleroi in urmatoarele ore.
Cati oameni am cunoscut ieri...
Prima persoana pe care am intalnit-o in gara a fost Miki, prietena unui coleg de-am meu italian. Intrucat niciun tren nu mergea, Federico si Miki au decis sa mearga la aeroport cu masina proprie. Am fost acolo la momentul potrivit, pentru ca m-au luat si pe mine cu ei, altfel nu cred ca as fi ajuns la timp...pentru ce? Pentru intarzierea de 4 ore pe care a avut-o avionul meu spre Roma. Am stat in aeroport asteptand cu groaza anunturile care aduceau dupa ring anularea multora dintre zboruri si lacrimile calatorilor. De zborul meu nu spunea nimic. Pana la ora 15.00 doar 2 avioane decolasera din Charleroi, in conditiile in care avionul meu trebuia sa plece la 14.00. La fiecare avion aterizat ma bucuram pentru ca ma gandeam ca se va gasi unul si pentru noi, cei 50 (mai mult sau mai putin) de pasageri care asteptam. 50 de italieni care imi spuneau la fiecare 10 minute: Stai linistita ca plecam, nu ramai singura de Craciun aici. Dintre ei mi-o amintesc pe doamna care cerea mereu informatii si care vorbea cu mine in italiana, cu fiica sa in franceza si cu sotul ei in engleza), pe fiica ei, o adolescenta simpatica si fasneata si pe familia de franco-italieni pe care ii intelegeam in orice limba ar fi vorbit (copiii vorbeau in franceza, mama in italiana si tatal in amandoua).
Pana la urma, tipete de bucurie ma anuntau ca se face imbarcarea pentru Ciampino, Roma, dupa ore in care am crezut ca totul e gata si ca tre sa ma intorc pe jos la Liege pentru un Craciun singura.
Nici nu stiu cand au trecut cele doua ore de zbor, un zbor placut, cu o echipa minunata de la Ryanair care la sfarsit ne-au smuls numai zambete de pe buze. Da, am plans cand am aterizat, am plans de fericire (cred ca ma ajunsese din urma si spiritul Craciunului)
Pe unde am umblat ieri
Mi-am petrecut o ora din Ajun in Roma, "orasul minunat", dupa cum au spus cei de la Ryanair. Imediat mi-am dat jos caciula si fularul pentru cele 10 grade care ma asteptau (in Belgia erau -5). Din Pulman la metrou si de la metrou(cu ultimul care pleca) spre alt Pulman, Roma parca ma adoptase. Abia imi mai aduceam aminte franturi de imagini de acu 4 ani cand am avut prilejul sa stau 3 saptamani aici. Lacrimile nu mi se vedeau de ploaia marunta asa ca am putut sa-mi scot naduful de suparare si de bucurie ca ajunsesem aici, ca vedeam iar bucati din vechile cladiri si pentru simplul fapt ca eram la 200 de km de mama si nu la 1400. Nu stiu ce m-a ghidat dar am reusit, in jumatate de ora sa ajung de la metrou la Pulmanul ce trebuia sa ma duca spre mama, in conditiile in care nu mai facusem asta niciodata, eram singura si daca pierdeam ultimul bus acolo ramaneam. Si ca sa simt ca e Craciun, cand am iesit din statia Tiburtina, in goana mea sa gasesc statia de bus, am vazut un grup de asistenti sociali care imparteau cadouri saracilor. Noroc de mine ca unul dintre ei s-a apropiat si m-a intrebat ce caut. De acolo, dupa ce am mai intrebat vreo doua persoane, am ajuns la bus. Nu-mi venea nici mie sa cred ca ajunsesem si ca in doua ore am sa fiu acasa.
Eram singura care mai ramasese in bus pentru ultilma statie. Au inceput sa-mi revina in minte imagini ale orasului Teramo pe unde mai trecusem in fuga cu mama asta-vara. Si n-am sa uit niciodata momentul in care am vazut masina gri care ma astepta. Cei doi oameni dragi mie abia asteptam sa ma vada ajunsa si sa ma stranga in brate. Si da, am avut cel mai frumos Craciun ever, acasa ma asteptau salata de fructe de mare, fruncte, prajituri facute de mama, un bradut facut special pentru mine si multe cadouri. Mama si Renzo, va iubesc si va multumesc pentru tot ce ati facut pentru mine. Anul asta voi ati fost atat Mos Craciunul meu cat si cadoul meu de Craciun. Acu stau si scriu in holul din fata camerei mamei. Soarele isi arata razele prin toate franturile de geam, asta dupa ce nu-l mai vazusem de 2 luni (in Belgia mereu e innourat). De jos vine miros de friptura si se aud colinde la televizor. Batranii mamei stau linistiti in fata caminului de foc si se uita la tv. Pe mine ma asteapta doua saptamani minunate alaturi de cei dragi! Va urez si voua toata bucuria mea!!! Craciun Fericit tuturor! Fericit ca al meu!
Dar nu inchid fara sa va spun ca imi lipsesc cei de acasa si nu in ultimul rand sufletul meu care e ratacit oe undeva prin Spania. Nu credeam ca am sa spun vreodata dar strainatatea raneste. Dar, pentru mine, azi, Italia nu inseamna strainatate, Italia inseamna ACASA!!!

Amintiri din marele Paris

2010-11-13T05:59:00.000-08:00

Ieri am luat masa in cele mai frumoase locuri: Micul dejun pe Chamsp-Elysees, pranzul in fata la Luvru si cina pe o culme de la Basilique Sacre-Coeur...Magnifique!!! Azi abia am mancat la micul dejun un sandwich in pat. Parisul nu m-a mai invitat azi la masa..:(
Se spune ca ultimul oras pe care il vizitezi iti ramane in suflet... Parisul iti intra in vene dupa ce iesi din prima gura de metrou...Ieri am respirat prin aerul lui si prima gura de aer m-a fermecat: "Eu nu mai plec de aici" i-am spus Adelinei, colega mea de calatorie. A zambit...Ea nu stia ca in nebunia mea as fi ramas acolo...
Nici nu mi-ma imaginat ca pot vedea atatea lucruri frumoase intr-o singura zi. Abia acum imi dau seama ca ieri pe vremea asta umblam hai-hui in bratele Parisului...Ce frumos a fost...

Ce am invatat azi

2010-11-10T14:32:00.002-08:00

Azi am invatat sa nu-mi mai fie dor de casa...Am aflat parola de acces la blog...asta dupa ce am cautat-o de vreo doua saptamani. Am facut o lista cu parole si pana la urma am aflat-o... Curios...:))
Azi am invatat sa nu-mi mai fie dor de casa...cand mi-am dat seama ca oriunde in lume poti sa-ti faci prieteni, prieteni de care greu vei uita si pe care ii vei pastra in suflet pentru simplul fapt ca au stiu sa fie langa tine cand ai avut nevoie...
Si da...azi am invatat sa nu-mi mai fie dor de casa...Pana la urma tot acasa ajung, indiferent ca e maine sau peste trei luni...M-am decis sa nu mai pierd clipele pe nimicuri, pe ganduri seci care nu ma ajuta cu nimic..ganduri care imi fac rau!!! De asta, maine trag o fuga pana la Paris...asa, intr-o vizita scurta sa-mi indeplinesc un vis pe care il am de mica...
Azi am invatat ca viata e frumoasa...chiar daca ploua mai mereu si daca uneori nu inteleg nimic...Dar, mereu am ascunse sub pat un set de pensoane si culori vesele care sa-mi coloreze gandurile negre...le am de la PRIETENI!!!

Despre Orlando

2010-06-21T05:43:00.000-07:00

Si cablul cine-l pune?...ORLANDO

...

2010-06-21T05:42:00.000-07:00

(ORASUL, 10.00) PREMII – CUZANET – ZIUA AGENTIILOR DE PRESA/ Doua premii si sase nominalizari pentru jurnalistii Agentiei de stiri a Universitatii "Al.I.Cuza" – CuzaNet, la cea de a III-a editie a concursului de presa de agentie organizat de RADOR
(CUZANET, Iasi, 16 iunie) - In cadrul concursului de presa organizat cu ocazia evenimentului "Ziua Agentiilor de Presa", jurnalistii Alexandra Panaete, Geanina Petruca, Alexandra Sandru si Cristina Lotru de la Agentia de stiri CuzaNet a Universitatii "Al.I.Cuza" au fost desemnati castigatori la sectiunile "cel mai bun documentar de agentie" si "cel mai bun produs de agentie realizat de un student la o facultate de profil". Premiile au fost decernate ieri, 15 iunie a.c., in cadrul unei festivitati organizate la Centrul de Arta Tinerimea Romana din Bucuresti. Concursul de presa de agentie organizat de Rador se afla la a treia editie si este o manifestare integrata in conferinta internationala "Ziua Agentiilor de Presa".

Nominalizari pentru "CuzaNet"
La categoria "Cel mai bun interviu de agentie", distinctia a revenit agentiei MEDIAFAX, pentru "Interviu Salman Rushdie: Scrisul este raspunsul la ceea ce se intampla in jurul meu, in lume", realizat de Oana Ghita. La aceeasi categorie au mai fost nominalizati jurnalistii MEDIAFAX Madalina Cerban, cu "Bobby Paunescu - Nimeni sa nu aiba nici o emotie, nu voi interveni editorial la Evz", si Adrian Tone, cu "Dragomir: in timpul Revolutiei am suferit, am fost victima colaterala". La categoria "Cel mai bun produs de agentie realizat de un student la o facultate de profil" au fost nominalizati Cristina Lotru (Cuzanet) - "Cu Dumnezeu in ilegalitate", Alina Guraliuc si Livia Hincu (Cuzanet) - "Mostenirea lui Brancusi", Mirela Munteanu (Cuzanet) - "Inlocuitori la cursuri, contra cost" si Andreea Jugaru (Cuzanet) - "Mos Nicu, eroul din Urali". Premiul a fost decernat Cristinei Lotru (Cuzanet) pentru "Cu Dumnezeu in ilegalitate". La categoria "Cel mai bun documentar de agentie" castigatorii desemnati au fost jurnalistii Alexandra Panaete, Geanina Petruca si Alexandra Sandru (CuzaNet), pentru materialul "23 de ani de la revolta studenteasca din Iasi".

Cele mai multe premii: Agentia Mediafax
De asemenea, la categoria "Cel mai bun feature de agentie", castigator a fost desemnat Adrian Tone de la MEDIAFAX, pentru materialul "Mitica de la Liga si hahaiala lui Becali, printre cele mai comune stereotipuri din fotbal". La aceeasi categorie au mai primit nominalizari jurnalistii MEDIAFAX Irina Darlea, cu materialul "Marturiile schimbate si neclare fac scenariu de film din dosarul de sechestrare al lui Becali", si Gabriela Dita, pentru "Moda vintage - din cufarul bunicilor, direct pe internet". Pe de alta parte, Aurelia Alexa, de la MEDIAFAX, a primit premiul la categoria "Cea mai buna depesa de agentie", pentru materialul "Adoptiile internationale interzise doar teoretic, italienii infiaza si acum copii romani". La aceeasi categorie au mai primit nominalizari Eugen Constantin (NewsIn), pentru materialul "Muzeul aviatiei din Pipera s-ar putea inchide pentru un proiect imobiliar al Primariei Sectorului 2", si Andrada Dumitrescu (NewsIn), cu materialul "Guvernul vrea sa obtina un miliard de euro din vanzarea unor participatii la companiile energetice". Agentia MEDIAFAX a fost nominalizata la categoria "Cea mai buna acoperire a unui eveniment (primele zece intrari in flux)", pentru "Adrian Mutu a fost depistat cu sibutramina". La aceeasi categorie a fost nominalizata si agentia NewsIn, pentru "Senatorul PSD Catalin Voicu audiat de procurorii DNA". La aceasta categorie a fost premiata agentia NewsIn.

Premii pentru NewsIn, Realitatea TV si Radio Romania Actualitati
Totodata, la categoria "Cel mai bun produs de agentie realizat de un corespondent local/ international" a fost o singura nominalizare - Rodica Miscalencu (NewsIn), cu "Mii de pensionari multimilionari din Galati vor primi ajutoare alimentare gratuite de la stat". Materialul a fost, de asemenea, premiat. In ceea ce priveste premiile speciale ale juriului, postul Realitatea TV a fost nominalizat pentru cel mai bun reportaj de televiziune bazat pe o stire de agentie, cu materialul "Pe frontul de acasa", bazat pe stirea agentiei de presa NewsIn "MAPN vrea sa desfiinteze Centrul de la Vata de recuperare a militarilor din teatrele de operatii", de Eugen Constantin. Eugen Constantin a ridicat distinctia, din partea Realitatea TV. La categoria "Cel mai bun reportaj de radio bazat pe o stire de agentie" au fost nominalizati Aurel Moisiuc (Radio Trinitas), cu "Pelerinaj la moastele sfantului Dimitrie Basarabov", bazat pe o stire a agentiei de presa Basilica, si Octavian Coman (Radio Romania Actualitati), cu "In Bucuresti a fost inaugurat un cinematograf drive-in", bazat pe o stire a agentiei de presa Mediafax. Castigator a fost Octavian Coman. Pe de alta parte, la categoria "Cel mai bun articol de presa scrisa bazat pe o stire de agentie" au fost nominalizate Ani Sandu (Tabu), pentru "Fata care muncea mult", bazata pe o stire NewsIn, si
Otilia Balinisteanu (Lumina), pentru "Cel mai mare risc care planeaza asupra sanatatii este cel al improvizatiei", bazat pe o stire Mediafax. Ani Sandu a primit premiul Rador. In cadrul evenimentului a fost acordat un premiu de excelenta, publicistului Neagu Udroiu. / CUZANET

Articolele CuzaNet premiate la Concursul RADOR in cadrul Zilei Internationale a Agentiiilor de Presa

"Cel mai bun documentar realizat de o agentie de presa"

Alexandra Panaete, Gianina Petruca, Alexandra Sandru : "23 de ani de la revolta studenteasca de la Iasi" : http://www.cuzanet.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=7587&Itemid=59

"Cel mai bun produs realizat de un student de la o facultate de profil

Cristina Lotru - "Cu Dumnezeu, in ilegalitate" - http://www.cuzanet.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=6687&Itemid=59

Cântec de păcălit Miţura

2010-05-24T12:53:00.001-07:00

Nu vreau să renunţ la bube şi mucegaiuri. Dar cine se oferă să mai scrie despre frumuseţile împroşcate cu noroi? Poate tu... sau eşti prea ocupat ? Poate colegul meu de apartament, care fredonează mereu versuri din Coldplay, sau poate vreun politician, care nu şi-a încercat norocul în artă până acum.
Cum nu vrea nimeni, m-am gândit eu să rescriu poeziile şi romanele interzise, pentru copiii tăi. Aşa că am să-ncep cu Psalmii şi Florile de mucegai ale lui Arghezi, pe care am să le refac pe un petic de cămaşă sângerie, cu o pensulă din toiagul lui Aaron. Voi picta o poezie de trei rânduri şi jumătate, în care să încapă toate metaforele lui , sub semnătura mea.
Pe Blaga l-aş scoate din întuneric şi i-aş ciopli un trandafir fără ghimpi din ochi, buze, flori şi morminte. Aş vorbi cu zeul Pan să-i răspundă la întrebări şi să-l lase să scrie versuri pure pe Coloana Infinitului.
O voi căuta pe Otilia şi am s-o pun să-mi dezlege enigma lui Călinescu. Am s-o pun să-şi strângă romanele franţuzeşti şi dantelăriile şi am s-o aduc în secolul XXI, să-şi găsească un Felix de prin cartierele mărginaşe ale Iaşului. Nu va mai fugi pentru că nu am să o mai las. Am să o ţin legată de prezent pentru că are multe de povestit.
La sfârşit am să le leg pe toate într-o carte subţire, pe care o voi ascunde sub un salcâm bătrân, să se învechească până la anul. Nu voi repeta greşeala să le las moştenire copiilor mei, scrierile mele vor fi ale nimănui, vor fi ferite de slăvi sau critici.Ş i dacă va avea cineva ceva de spus despre ele, le voi schimba de nenumărate ori.
Cine vrea să facă toate astea în locul meu ?

Versuri ascunse în noapte

2010-05-24T12:48:00.001-07:00

Singurul bec din încăperea cu 20 de paturi se stingea la ora 9 seara. Atunci, candelele din ceară roşie începeau să fie aprinse pe furiş. Pîlpîiau cîte una la fiecare fată în mînă. Lumînarea ei era aşejată cu grijă pe cearceaful înflorat, semnat cu iniţialele NV. Unele fete îşi ţeseau hainele tocite, unele povesteau aprinse despre idilele lor iar altele inventau jocuri şi rîdeau înfundat. Mama nu le asculta. Citea poveşti în care îşi găsea mereu un rol potrivit, cărţi care o făceau să viseze la o viaţă mai uşoară.
Deseori scria poezii pentru mine, le amesteca repede cu un gram de suflet şi le ţinea ascunse sub pernă. Nimeni nu ştia de ele. Nici eu n-am ştiut. Lumina palidă o lăsa fără suflare, bufnea în plîns şi se uita pe geam la clopotniţa bisericii Sfîntu Sava. Oraşul întunecat se ascundea sub ramurile mari ale brazilor iar ploaia deasă ciupea geamul de parcă voia să-i stingă lumînarea. Mai punea deoparte cîte un rînd pentru fata ei, unul pentru viaţă şi unul pentru bătrîneţe. Închidea poezia cu un strop de ceară cerîndu-i lui Dumnezeu lumină. El nu-i putea da, nu tîrziu în noapte. Simţea cum întunericul îi muşcă din clipele primite în dar şi refuza să lupte. Se cufunda în vis şi aştepta răsăritul soarelui. Pe lumină însă nu-şi putea continua poezia, doar întunericul îi aprindea lumînarea. Într-o noapte nu a vrut să o mai parindă.
Mama nu mi-a terminat poezia. M-a lăsat pe mine să o termin dar nu ştia că mie îmi va fi frică de întuneric. Am încercat să scriu cîte un cuvînt pentru fiecare rază de soare. Nu-i nimeream însă rimele din roze. Întunericul e un sfetnic dar lumina te judecă foarte aspru. Eu nu mai pot scrie nici un rînd, am nevoie de prea multă de lumină.
Oare cum se va sfîrşi poezia noastră?

Cadou pentru mama

2010-04-30T02:55:00.000-07:00

"Puiul mamei", imi rasuna in urechi vocea linistitoare a mamei la fiecare cuvant pe care il scriu. Zambesc doar cand ma gandesc la ochii ei veseli si la alinarea pe care mi-o da vocea ei prin telefon. Dar stai! Mama, am uitat ca nu trebuie sa vorbesc la persoana a IIIa, scrisoare e pentru tine, iubita mea!
Stiu ca acum zambesti si simti ca ma strangi in brate. Ajuta-ma si pe mine sa-mi stapanesc suflarea si sa putem sta de vorba.

---

Si-acum sa va povestesc despre mama mea, pe care o simt de zece ori mai departe cand ma gandesc ca n-am mai vazut-o de aproape un an.
Cuvintele care imi vin in cap s-ar restrange la o imbratisare apasata de cateva ore. Cand stiu ca ma duc acasa, sun la usa si nu-mi deschide nimeni ma simt vinovata. Mama a trebuit sa plece la munca in Italia pentru mine, ca sa ma poata tine in facultate si sa nu-mi lipseasca nimic. Cand ma gandesc la sacrificiul pe care il face ea mi se pare ca o tradez. Ca nu merit ca ea sa inghita atatea pentru mine, ca eu ar trebui sa ma descurc singura. Am sa sterg vina doar cu gandul ca intr-o zi am s-o pot rasplati cumva, macar cu un zambet larg si multumitor, pe care nu pot sa i-l dau atunci cand imi primesc banii de la banca. Un dat din cap nu e de ajuns pentru ce face ea, iar uneori uit sa-i dau pana si acel simplu "multumesc".
Dar cel mai mult ma doare ca nu pot sa vorbesc cu ea la telefon cum vorbeam odata si sa-i povestesc de fiecare "Foarte bine" pe care l-a luat Serban sau la fiecare poezie rostita de Luca.
Mama a uitat cum e sa planga. I-au secat lacrimile de dor, iar atunci cand se chinuie sa-si verse amarul nu reuseste sa scoata decat un sunet sec de "lasa, o sa trecem noi si peste asta". Si tot ea e cea care ma apreciaza pana si pentru greselile mele, ea e cea care nu indrazneste niciodata sa-mi spuna "nu", chiar daca uneori stiu ca nu merit nimic.
Imi pare rau ca nu am stiut sa-i ascult vorbele la timp, ca uneori am trecut peste sfaturile ei si ca am facut cum am vrut eu. Acum nu mai am dreptul sa spun ca mi-e dor de zilele in care imi spunea citate din Drumes si ma indemna sa citesc. Nu mai am voie sa imi fie dor de imbratisarea ei cand ma gandesc ca atata timp cat a fost acasa nu mi-am facut timp sa stau mai mult cu ea. Si cand ma strage in spate de durere, nu mai am voie sa ma gandesc la alinare, pentru ca mereu fugeam la joaca din bratele mamei.

---
Mama isi dadea seama ca am crescut doar prin faptul ca trebuia sa se intinda ca sa imi prinda piciorusul in palma. Nu putea sa adoarma noaptea daca nu ma stia langa ea. Apoi, cand am inceput sa ma incalt cu papucii ei si sa-i cer sosete de matase si-a dat seama ca nu mai poate da timpul inapoi.
In fiecare an de 1 Mai ne dadeau drumul acasa de la scoala. Atunci am inceput sa-mi dau seama de ce e mama la fel de importanta pentru mine cat pentru toata lumea. Era ziua ei, toata lumea primea liber sa o sarbatoreasca pe ea. Asa ca nu numai in familie la mine era sarbatoare.

Mama, sa stii ca n-am uitat sa-ti spun povestea, doar ca umilul meu blog nu poate suporta dragostea pe care ti-o port. Te iubesc mult si nu am curajul sa-ti spun LA MULTI ANI!!! Nu asa!!!

Jocul Pirandei

2010-03-25T04:19:00.001-07:00

"Cine-i Maria?" A inceput sa fuga dupa mine si aproape ca ma tragea de la spate. "Daca dai un banisor la copil iti spun". Ma opresc la magazin, cumpar o napolitana si i-o intind fetitei cu codite colorate, ei ii dau 1 leu si fug mai departe. "Sunt doua care cand te vad se rostogolesc de ciuda. Nu te vrea de nici un fel. Baiatu din sufletul tau il iubeste alta fata. Nu face casa cu tine ca esti legata, casnicia ta e legata 9 ani". I-am spus sa ma lase in pace ca nu vreau sa o mai ascult. " Pentru zece mii care ai dat mie si napolitana la copil. Stai sa-ti ghicesc. Nu fugi sa ramai descantata. Ia un ban in mana". Iau 1 ban,1000 de lei vechi. "Nu, asta nu e bun, unu de 5". Iau un ban de cinci si mi-l ia din mana. il impatureste si incepe sa-l boteasca bine. "Iti pare rau dupa el?". Ii zic nu. "Atunci sa-ti nu-ti para. Ai pe cineva bolnav". "Da", ii spun eu. "Si daca se face bine imi faci o cinste? Mai treci pe aici?". "Da dar lasa-ma in pace". "Ai avut o realizare, acu o saptamana". " Da ceasu mai inainte, ii zic eu". "Se uita la mine si nu stie ce sa-mi mai spuna: "Sunt doua care cand te vad mor". "Dumnezeu sa le ierte", ii zic eu si plec. Si uite asa am ramas fara 8 lei si am intarziat si la Conferinta. Nu dupa ce, prietena ei m-a blestemat ca nu-i dau si ei 1 leu.

X lucruri de care mi-e dor

2010-03-21T09:06:00.000-07:00

Mi-e dor de mama, de telefoanele pe care mi le dadea dimineata, de duminicile pe care I le povesteam, de parfumul ei si de vocea ei blanda. Mi-e dor sa stau la ea in brate si sa imi mangaie parul.
Mi-e dor de zilele in care se chinuia sa-mi puna bigudiuri si de sfaurile ei. Asa mi-e de dor de cartile prafuite care ma asteptau acasa si pe care nu cutezam sa le citesc. Mi-e dor de citatele din Drumes si din Coelho. As vrea sa ma pot sta cu ea si sa facem planuri.
Mi-e asa de frica pentru ca in ultima vreme nici o dorinta nu mi se mai indeplineste. Am pierdut tot ce ma mai ajuta sa sper. Incep sa dezamagesc si asta nu-mi place. Nu stiu ce s-a intamplat cu Alexandra cea vesela, care nu ma lasa sa plang. Mi- dor de zilele de vara in care rataceam fara nici un plan, cu fiecare prietena care indraznea sa stea de vorba cu mine.
Acum primavara are ust amar, a praf, a sec…nu mai e dulce, nu mai sunt bucuroasa si nu mai am curaj sa visez. Mi-e dor de mine si mi-e dor de mama!!! Mi-e dor de voi…

Multumesc prietenilor mei!!!

2010-02-17T04:04:00.000-08:00

Recunosc ca mi-ati fost de ajutor. Va multumesc din suflet pentru ce ati facut sa ma scapati de vecinul manelist de deasupra. Ma rugam zi de zi sa-si rupa un picior sa stea astea doua saptamani, cat sunt eu in vacanta, in spital. Uneori ma rugam sa castige o vacanta la Paris, numai sa plece. Am fost plecata doua zile de acasa si azi dimineata cand m-am trezit...MINUNE...nu se mai auzeau manele, si era ora 10, ora la care el deja trebuia sa dea drumul la muzica. Vroiam sa incep sa-i fac un jurnal muzical, dar...rugile mi-au fost ascultate. Nu stiu cine a tinut cont de statusul meu, dar astazi nu a mai trebui sa bat in teava.

Boala e cucoana mare

2010-01-11T06:03:00.000-08:00

Poate e prea tarziu, dar tin sa va povestesc despre sarbatorile minunate pe care le-am avut. Dupa doua saptamani de post, cu incredere ca imi vor fi iertate pacatele, a venit si ziua cea mare in care mi-am incantat papilele gustative cu bunatati pline de maioneza si am ciupit si o bucatica de carne de porc. De ajuns ca sa stau la pat toate cele trei zile de Craciun. Asa ca, fara colinda si fara asteptaraea Mosului. Am stat linistita si nu m-am mai atins de nicio salata cu hrean. Am baut insa ceaiuri cat pentru toata iarna. Mi-am revenit intr-un final, dupa un portofel de pastile, cumparate de urgenta de la farmacie. Doua zile a durat bucuria de a manca din prajiturile minunate pe care le-am primit de pe la rude. Apoi, ca o ultima surpriza pe 2009, in ziua de Revelion, incet, incet, au inceput sa mi se inflameze amigdalele. Si asa, o zi, doua, trei, s-a terminat vacanta si eu tot gemand dupa Tachisept, doar doar sa pot sa beau un ceai. Acum, cand ma gandeam si eu ca ma apuc de treaba si ma fac fata serioasa, cu chef de munca, m-a bufnit o raceala...Hai Alexandra, spor la ceaiuri si la somn. Am nevoie de o vacanta!!!

Avenit Mosu

2009-12-24T23:31:00.001-08:00

Si spuneati ca Mosu nu "ezixta"? Mie mi-a adus oaia cu suzeta pe care mi-o doream de jumate de an.

Mos Craciun cu masca dalba

2009-12-22T23:35:00.000-08:00

Primele amintiri pe care mi le aduce Craciunul imi trezesc inima inghetatat de egoism si-mi spun ca stau linistita si sa ascult colinde. Apoi, incet, incep sa li se alature versuri din colindele pe care le canta fratele meu, alaturi de grupul de colindatori cu care se intalnea an de an. Stateam si-i asteptam cu sufletul la gura si nu conteaneam sa sclipesc de fericire. Dupa ce se infruptau din prajiturile mamei, plecau cantand “La multi ani!”. Bucuria din ochi imi tremura pana in inima. De Craciun ramaneam noi doua. Mama ma tinea in brate si ne uitam in carti cu povesti. Masa statea intinsa si covrigeii cu mac de care mi-e asa de dor isi asteptau randul in dulap. Stiam ca nu am voie sa ma ating de ei pana in seara de Ajun. Stateam si ma uitam la fiecare glob din bradul verde. Ma asezam intinsa sub ramurile lui si cantam colinde de una singura. Deseori imi numaram banii pe care-i strangeam din usa-n usa. Nu stiu daca am crezut vreodata in Mos Craciun. Stiam doar ce cadouri sa-mi doresc de la fiecare. Adormeam cu instalatia din brad aprinsa si visam sclipiri de stele. Nici nu lumina de dimineata ca ma trezeam si plecam repede la magazinul din colt sa vad daca mai este papusa pe care mi-o doream de la mosneagul frigului. Ramaneam dezamagita cand vedeam lacatul bine strans la usa magazinului. Nu-mi doream decat sa o mai privesc o data si sa fiu sigura ca nu a cumparat-o nimeni.
De Craciun eram numai noi doua. Mama nu-mi cerea sa-i cant niciodata. Asteptam sa-mi spuna sa o colind, dar ma uitam degeaba in ochii ei si ceream sa fiu bagata in seama. Imi puneam patinele in picioare si ma plimbam singura prin spatele blocului. Craciunul nu-mi amintea de un mos care isi dadea drumul pe horn. In soba din spatele camerei era mereu focul facut iarna. Singurul mosneag imbracat in rosu pe care l-am vazut m-a enervat la gradinita. Atunci i-am tras barba falsa de pe fata si am inceput sa plang. Oricum nu credeam in Mos Craciun.

Iarna si-a intrat in drepturi

2009-12-15T00:42:00.000-08:00

Astept prima zi de ninsoare de o luna de zile. Sa ma trezesc din somn, si pe afara sa fie deja intinsa pe jos si sa vad pasii oamenilor mai mari sau mai mici. Sa dau perdeaua deoparte si sa deschid geamul repede. M-am visat ca intindeam mana sa prind primul fulg. Anul asta nu am avut perdea. Am iesit in balcon si am luat un pumn de zapada...Noroc de colegele mele, care au tinut sa ma anunte ca si in cartierul lor ninge!

Habemus Presedinte

2009-12-15T00:08:00.000-08:00

De dimineata de cand m-am trezit nici nu am ridicat capul, sa vad daca a iesit focul gri din hornurile fabricii din fata blocului. Am asteptat sa deschid calculatorul si sa vad exact daca fumul gri a iesit si de la Cotroceni. Inca de aseara aproape ca am ghicit titlutile de azi ale ziarelor nationale. "Habemus Presedinte", am zis eu, "Habemus Zeus" a spus Jurnalul National. Important e ca avem in sfarsit un presedinte, chiar daca pentru urmatorii cinci ani o sa-l hulim ca nu a marit salariile si pensiile. Avem un presedinte, pe care sa-l facem responsabil de imaginea Romaniei, si sa ne rugam la Mos Craciun sa avem si un Guvern in urmatoarele saptamani.
Romania are acelasi gust pe care-l avea si inainte de 6 decembrie.

Mos Gerila nu exista

2009-12-07T06:47:00.000-08:00

Niciodata n-am stiut de fapt cine e Mos Nicolae. Credeam mereu ca e tot un fel de Gerila care imi aduce cadouri in ziua in care a cazut primul fulg. ~mi faceam totusi papucii cu crema cu o seara inainte. Mama imi spunea ca daca nu sunt cuminte astupa gaura cheii, ca sa nu mai poata intra grasanul cu tolba plina. A doua zi dimineata ma laudam ca am auzit zgomote. Dar, mirosul de portocala ma ademenea sa ma ridic din pat si-mi faceam curaj sa fug spre bucatarie si sa ma uit cu coada ochiului la papuci. Imi batea inima tare, si-mi era frica sa nu ma dezamageasca mosul asta de la inceputul iernii. Gaseam in fiecare an macar o portocala si o pereche de sosete. Mama zimbea si imi spunea ca nu a avut timp sa caute varga. Eu nu am primit vargi de Mos Nicolae. Niciodata.
Apoi, luam la rind rudele, unde stiam ca mi-a lasat mosneagul si alte cadouri. Si tot asa, mandarine si ciocolata, de avem o saptamina intreaga ce lua la scoala. Sarbatoarea asta imi aduceam aminte ca vor aparea instalatiile colorate in ferestrele de la Mobila si de la Por]elan. Imi luam sania mare de ata si fugeam pe Valea Garii, sa fac bob cu copiii de la bloc. Mos Nicolae raminea fara “multumesc” in fiecare an.
Mai apoi, cind am inceput sa merg la discoteca de 5 decembrie, cautam sa-i scot porecle. De la Mos Niciolaie ajungeam Mos C-o Laie. Ma consideram prea mare sa mai cred in cadourile aduse de el. Dar, nu incetam sa ma uit dimineata cu coada ochilor la papucii lustrui]i. Zimbeam cind vedeam ghetele pline si ma prefaceam ca nu-mi pasa.
Anul asta nu a nins. Nicolae n-a venit. Nu a avut bani sa-si cumpere role, iar cu patinele vechi nu are pe unde merge. Nici Mos Craciun nu va trece pe la mine. M-am mutat de la casa cu horn, iar pe fereastra nu-i place sa intre. De fapt, s-au suparat amindoi pe mine, de cind am strigat in gura mare in tramvai ca am aflat ca nu exista. M-a pirit fetita din al treilea scaun, care se uita cu ochi mari la gura mea.

Simţiri de mătase

2009-09-09T10:22:00.000-07:00

Întinde mâinile şi strânge în braţe o păpuşă de porţelan.Toată camera miroase a naftalină. Simte însă şi fâşiile de levănţică uitate printre haine.
Marina aşează păpuşa pe pat şi trece în cealaltă încăpere. Aici miroase a toamnă târzie si a mere la cuptor. Din bucătărie o strigă bunica. Stre întoarce spre locul de unde a auzit zgomotul dar se împiedică de covorul gros. Îşi uitase bastonul afară, sprijinit de tei.

***

Pe buze îi apare un zâmbet de îndată ce vede curcubeul. Ploaia a fost ştearsă de soarele portocaliu. Frunzele arămii ale bătrânului măr o fac să se gândească la gustul prăjiturii pudrate cu zahăr. Rupe din el un fruct şi muşcă. Simte gustul amărui şi-l scpă pe pământul încă umed. Mălina nu auzise strigătul bunicii şi nici claxonul bicicletei care venea spre ea.

***

Muzica lentă o linişteşte. Ascultă zgomotulşi pe geam zăreşte un porumbel. Lacrimile din ochi se usucă după primul zâmbet. Pe uşă intră bunica. Aduce cu ea marmeladă şi ceai de fructe. Ilinca râde şi-i mulţumeşte. Însă nu poate să întindă mâna după merindele aduse. Nici când musca scăpată în cameră îi bâzâie pe langă nas nu poate sa se apere. Ea nu dansează şi nici nu bate din palme.

***

Geamul închis cu gratii o face să-şi smulgă suviţe groase din păr. Cutia cu bijuterii a bunicii parcă îi zâmbeşte de lângă oglindă. Şi-ar lua doza pentru o lună numai din banii pentru lănţişorul auriu. Uşa deschisă lasă să intre mirosul de piersici caramelizate. De jos se aude un clinchet de pahare şi muzică în surdină. Fuge pe scări, apre bucătărie, unde Nicu, majordomul, îi pregăşte o cană de ciocolată caldă. Deschide sertarul, ia un cuţit şi îl îndreaptă spre piept.
Dorina avea totul, acum nu a mai lăsat nimic.

Tableta de luni

2009-08-17T09:05:00.000-07:00

UN ALTFEL DE VIS

Simţi că nu poţi să respiri şi că eşti muşcat de furnici. Nu te poţi mişca de parcă ai fi prins în lanţuri groase. Încerci din răsputeri să deschizi ochii şi ţi se pare că eşti bolnav de lene. Nimeni nu e lângă tine să te ajute şi degeaba strigi că vrei să fii trezită.
Lacrimi îţi izbucnesc şi nu-ţi poţi controla bătăile inimii. Simţi că mâinile ţi se răcesc, pe când picioarele iţi transpiră. Alergi în visul tău şi speri să dai peste cineva care să te zdruncine şi să-ţi dea ultima gură de aer. Îţi minţi mintea că esti bine, dar şi ea te trădează. Te zbaţi şi mormăi.
Auzi voci dar nimeni nu se apropie de tine. Printre gene ţi se stecoară raze de soare şi-ţi miroase a caniculă. Monstrul de sub pat rămâne indiferent la zbuciumările tale. Te aude şi-ţi râde în faţa. Aici voia să te aducă. Strângi în braţe cearceaful albastru şi simţi mirosul plăcut al detergentului pe care-l folosea mama ta când erai mică.
Începi să te dai băută şi venele ţi se umflă încă de la primul gând. Simţi apoi cum ţi se fac buzele mov. Încet, încet îţi pierzi şi ultima picătură de speranţă.
Te gândeşti totuşi de ce nu s-a găsit încă un remediu pentru viciul tău. Nu eşti singura persoană care se teme să doarmă singură şi nu eşti ultimul om care este găsit în stare gravă, singur în casă. Nu ceri nimic şi totuşi primeşti un minut în plus pentru gândurile tale.
Toată viaţa îţi trece prin faţă şi îţi aduci aminte şi primele cuvinte pe care le-ai rostit. Toate greşelile pe care le-ai făcut şi toate căile pe care puteai să o iei, îţi sar în minte. Îşi vezi strămoşii şi le simţi răsuflarea spre ceafa ta caldă.
Şi vine, mai repede decât te aşteptai, se aşează pe pieptul tău dezvelit de zbucium. Se uită în stânga şi în dreapta şi se înfruptă cu nesaţ din pielea ta albă. Atunci te întrebi sec: De ce n-au inventat aştia până acum un aparat de scărpinat ?!?

Prieten al copilăriei

2009-07-30T01:46:00.000-07:00

Şi eu purtam caciulă de cosmonaut. Era mov cu dungi albe. Uneori o purtam în casa şi mă prefăceam că sunt pisică, pentru că avea un rest lung de împletitură în spate. Cu ce rost nu ştiu, tot ce ştiu e că o mereu cădeam jos când eram trasă de moţ de către colegi. Nu numai eu o păţeam, ci toţi copiii cu căciulă de cosmonaut.
Papuci cu leduri n-am avut. Aveau doar ci cu părinţi în străinătate. Tot ei aveau şi ceasuri cu bec.
Aveam însă cel mai zdravăn elastic din cartier. Deseori mă jucam singură. Îl prindeam în gard. Partea bună era că eu câştigam de fiecare dată.
În zilele ploioase mergeam la tanti Nina şi la nea Gicu şi îmi spuneau povestea cu Viorel şi Viorica, ilustrând-o cu nasturi coloraţi. Drept răsplată le spălam chiuveta.
Ieri nu-mi aminteam foarte multe despre copilăria mea, dar azi dimineaţă m-am trezit din cauza unor papuci care chiţăiau. Mai aveau şi formă de şoarece.

...Mi-e lene sa dau titlu

2009-07-15T06:48:00.000-07:00

De ce ti-e frica, de aia nu scapi...

Mi-e frica de lene. Ma contopeste si ma lasa sa dorm nestingherita, invelita cu un cearceaf la fel de lenes. Ascult doar muzica lenta si mi-e lene sa ma duc sa-mi iau apa din frigider. Uneori ma chinui sa deschid ochii, iar telecomanda e prea departe ca sa ma ridic dupa ea.
Sufar de lene si pe la sala n-am mai trecut de mult. Ma hranesc doar cu glumele colegului de apartament si tanjesc dupa o felie de harbuz...
Salvati-ma!!!

Fobia de şosete rupte

2009-07-11T11:54:00.000-07:00

Şosete albe, roz cu căpşuni, şosete cu degete, foarte colorate, şosete vesele sau triste, şosete care parcă te ciupesc, şosete fără pereche...am numărat şi am 50 de perechi de şosete. 45 de perechi în sertarul special pentru şosete şi alte câteva perechi uitate prin pantofi...

Mama se chinuia să le cose ca noi, dar ele mereu se uitau la şosetele mele, când mă descălţam la intrare. Eu nu aveam şosete noi decât la sărbători şi nu erau ca ale lor, cu desene sau floricele, ale mele erau flauşate şi deseori ude. " Uite, ţi-a ieşit cartoful afară!", de asta mă temeam. Îmi aduc aminte pălăriuţa roşie din care mama scotea acele şi începea să ţese sâmbăta de dimineaţă. Mă tot întreba "Cum reuşeşti să le rupi, te rod pantofii?". Nu mă rodeau, mai degrabă îmi ieşeau degetele e afară. Nu aveam un sertar pentru şosete, pur şi simplu le aruncam jos, în dulap. Când căutam cu mâna şi nu găseam nicio pereche, îi ceream mamei din şosetele ei de nailon. Mereu i le rupeam...

De Paşte şi de Crăciun, fraţii mei primeau câte o pereche de şosete, obligatoriu. Şi acum încă mai primesc. Eu îmi cumpăr, de fiecare dată când merg la cumpărături mă opresc la şosete. Nu ştii cum e să te descalţi şi să ai ieşit degetul afară când te duci la ziua cuiva. Am numărat, şi am 50 de perecchi de şosete, şosete albe, roz cu căpşuni, şosete cu degete, foarte colorate, şosete vesele sau triste. O pereche de şosete în plus nu strică niciodată...

Caniculă cu gust de ciocolată

2009-07-06T05:39:00.001-07:00

Geamul spart nu o ajută să ciupească din ciocolata expirată, uitată la vedere după ce au închis magazinul. Trage de clanţă şi vede că nici aşa nu merge. Se uită la ambalaj şi linge geamul. Trage aer în piept şi îşi imaginează căldura mirosind a ciocolată. Nici nu ştie dacă-i fată sau băiat, oricum fusta roşie pe care o poartă a căpătat-o de la o vecină. Nu are cercei şi nici părul lung, are însă o privire care o dă de gol. Mama ei nu îi spune poveşti la culcare.
La 50 de metri mai încolo, tac-su stă culcat cu capul pe masă şi cu o bere terminată în faţă. Erau banii ei pentru ciocolată. E prea mică să găsească o plăcere într-o gură de bere. Nu mi-a trecut prin cap să-i cumpăr o bomboană...

Privilegiul de a fi mireasă

2009-07-04T04:32:00.000-07:00

Gânduri...

"Eu vreau să mă mărit în luna iunie, când florile de iasomie or să-mi fi buchet, când soarele nu va mai avea zâmbet fals şi când ploaia va plânge bucuria mea. Vreau rochie albă, cu trenă şi voal catifelat. Am să mă mărit vara..."

Aşa visa Ana când ne jucam cu păpuşi în faţa blocului. Eu o ascultam şi mă lăudam cu rochia de prinţesă pe care o croisem pentru Barbie. Ana închidea ochii şi se gândea la prinţul ei frumos. Vraja se rupea după o ploaie zdravănă şi după ce ne mai cafteam la colţ de bloc plecam fiecare pe la bunici în vacanţă. Dintr-o vacanţă nu am mai vazut-o. Plecase cu un flăcău în Italia, la produs, ziceau unii. Eu ştiam că a plecat după iubire.
Şi aşa a fost, azi am văzut-o îmbrăcată în alb, cu o fetiţă micuţă la piept şi cu prinţul ei de braţ. Se duceau spre primărie. Visul Anei s-a împlinit doar că ploaia nu a ocolit-o şi pe la colţ de bloc soarele asculta babele bâlbâite: "Ce i-a trebuit rochie albă dacă are copchil, mă-sa n-a ştiut să-i spună." Eu am trecut pe lângă ele şi am zâmbit. A trecut şi Ana, veselă şi cu ochii luminaţi, era purtată de buchetul din flori de iasomie. Păcat că nu e luna iunie...

2009-07-02T09:30:00.000-07:00

Când cerul cade

2009-07-02T09:19:00.000-07:00

Păcat că nu vrei să ştii ce mă macină, de ce am pornit cu atata furie să scriu lucruri pe care nici nu le gândesc. Mi se pare că totul e prea mic pentru tine şi că lumea e înghesuită de minciuni şi de sentimente false. Nici nu ai învăţat să numeri cuvinte şi nici nu ştii cum miroase curcubeul. Nici nu vrei să ştii dacă mă mai gândesc la lucruri frumoase. Ei bine, îţi spun eu, nu mai ştiu ce înseamnă veselia, azi, o albină şi-a dat acul doar ca să-mi facă mie rău. Cum poţi să ghiceşti în stele fără să minţi? Cum poţi să mă muşti de inimă?

Autostrada melcilor

2009-06-17T01:06:00.000-07:00

Vine melcul supărat,
O furnică l-a pişcat,
Şi cum vine pâş-pâş-pâş,
Întâlneşte-un cărăbuş,
-Dă-te-ncolo, nu sta-n drum,
Că te iau în coarne-acum.

Azi m-a inspirat un melc...

Câteodată îmi dau seama că nu ma aştept nimic. Trec zilele ca visele şi pe mine nu mă aşteaptă nimeni şi nimic la graniţa dintre iunie şi iulie. Nu am nicio zvâcnire de bucurie când mă gândesc la vacanţa lungă. Doar ore nesfârşite de ploaie şi zâmbete fugare când văd oamenii fugind de picăturile reci, doar nervi pentru soarele cald şi nopţi nedormite, doar inspiraţie proastă, doar dor, dor nebun de fericire. Eu nu m-aş încumeta să pornesc la drum lung şi anevoios prin munţi, nu aş avea curaj să mă plimb cu cortul în spate printre stânci, eu nu mă gândesc la plimbările de seară, în căutare de idei. Eu nu vreau vacanţa asta, o dau altcuiva.

Tratat de "piţipongeală"(CAPITOLUL 2)

2009-06-12T20:45:00.000-07:00

Piţipoancă vs. cocalar

Un alt aspect care a complicat viaţa piţipoancelor este apariţia cocalarului. Cocalarul este o specie care se înmulţeşte zilnic, un cocalar novice trecând mult mai repede peste perioada de pregătire. Acesta vine în mai multe forme şi se hrăneşte cu viaţa noastră. Un cocalar normal îşi duce veacul în oraşele de provincie şi locuieşte într-o maşină.
O zi din viaţa unui cocalar e foarte greu de descris: dimineaţa se trezeşte, porneşte motorul şi face vreo două ture prin oraş, să vadă cine a mai ieşit la bulevard. Se duce la non-stopul de la ieşire din oraş, îşi ia o cafea şi o savurează printr-o altă tură pe străzile centrale. El poate fi uşor recunoscut, datorită gestului pe care-l face, din reflex. Cu manelele la maxim, acesta scoate capul pe geamul maşinii şi se uită după tine, ca în filmele americane. Trece încet, astfel încât îi poţi vedea părul blond vopsit şi ochelarii de imitaţie Gucci.
Dar, ce vânează acest animal feroce? Ei, bine, aici am ajuns la partea mai interesantă a acestui capitol. Cocalarul e pregătit să vâneze piţipoance. Se respectă lanţul trofic terestru. Cu portofelul plin de chitanţe, cocalarul trece încept pe lângă femelă, strijinindu-se de volan cu mâna dreaptă iar cu mâna stângă îşi scoate ţigara din bot. Face două cercuri şi trece mai departe. A vrut doar să-i arate piţipoancei că el e şeful. Femela, de obicei se împerechează seara, aşa că al nostru cocalar trage o fugă până în bazar, îşi mai cumpără un tricou D&G la 30 RON şi aşteaptă momentul propice să atace. Mai departe nu am putut filma în vizuina cu geamuri fumurii a cocalarului. Aşteptăm acum puii care, probabil, se vor naşte în captivitate.

O zi normală

2009-06-11T07:12:00.000-07:00

Da. Am încercat şi eu să am o zi normală. Dar se pare că nu mi-am ales bine ziua. Nu azi. De dimineaţă m-am trezit cu faţa la cearceaf. Era roz. Avea şi câteva flori, nu roz.
Într-o zi care părea normală, pe o căldură care a început în momentul în care am ieşit eu din bloc, m-am gândit să ma duc şi eu, ca un om aproape normal, la piaţă, să cumpăr doi castraveţi şi nişte salată.
De aici începe ziua mea normală.
La intrarea în piaţă, la soare, într-un cărucior stricat, dormea cu gura deschisă, un pici, mai negru, iar lângă el, pe o cutie de carton, se întorcea de pe o parte pe alta un puradel mai mic, în tricou şi pampers. Maică-sa, o femeie zdravănă, vindea ceapă, vişine şi "corcodele".
Nimic anormal, o zi normală la piaţă. Mai încolo, alt moş cu câteva sticle de lapte, fiert la soare, se uita după o don-şoară cu buricul gol şi cu un tatuaj cât piciorul, care vindea frunze de viţă-de-vie.
Cu o plasă în mână şi cu geanta în cealaltă, am fugit să prind un autobuz, când, am simţit că mă trage cineva de geantă. M-am întors şi un flăcău, cu un rânjet murdar m-a întrebat unde e gara. Probabil voia să caute adresa în agenda mea, sau salvată în ciornele telefonului meu.
Nimic anormal...

Tratat de "piţipongeală"(CAPITOLUL 1)

2009-06-10T20:51:00.000-07:00

Piţipoancă pentr-o zi

Aseară mi-am dat seama cât de deştepte sunt şi ce aprecieri de bun gust sunt în stare să facă. Sunt desăvârşite, minunate, plăcute, frumoase, cunoscute, pline de graţie. E un statut pe care îl primesc atunci când îşi depun jurământul. Din acel moment au tot ce şi-au dorit vreodată: buze ţuguiate, băieţi "muşchiuloşi" la picioare, o viaţă parfumată şi haine cât mai colorate. În plus, tot atunci, primesc trofeul în mână: placa. Ce ar face o piţipoancă fără placă? Nici nu vreau să mă gândesc.
Dar, până să ajungă maturitatea statutului, o piţipoancă novice trebuie neaparat să urmărească nişte paşi. Doar aşa vor ajunge în Regatul de cleştar la Piţipoancelor, unde le aşteaptă matca (după nume slav).

6 paşi să devii piţipoancă

Primul pas este şi cel mai greu, e un pas care-i dă curaj şi nesimţire. Recruta trebuie să-şi ia de mână o prietenă, care ar vrea şi ea să ajungă piţipoancă atunci când va fi mare, şi să se aşeze pe o bancă, la bulevard neaparat. Acolo, trebuie să stea, să privească şi să analizeze în gând oamenii care trec. Apoi, după ce crede că se descurcă, trebuie să acţioneze. Să comenteze la oameni. Dar nu în orice fel, într-o anumită ordine. Începe de la papuci, apoi la geantă, şi în cele din urmă se leagă de primul gest pe care îl face subiectul. Odată proba trecută, piţipoanca trece la următorul pas, imediat.
Se duce la superioara sa, piţipoanca din bloc şi-i înşiră impresiile pe care le-a făcut (asta în cazul în care a primit feed-back, de obicei nu primeşte. Ei aseară, de la mine, a primit :D). Trebuie să arate că e competentă şi că-şi merită rolul. Dacă a avut comentarii întemeiate, recruta va trece la pasul 3. Dacă nu, repetă primul pas.
Pasul trei e ceva mai uşor, asta pentru că piţipoanca în devenire se pregăteşte pentru această etapă de când a învăţat să-şi tragă pantalonii (depinde de fiecare). Va primi un dulap cu haine de toate felurile. Va fi rugată să aleagă trei ţinute, diferite. Bineînţeles, care ţin de meseria adorabilă de a fi o piţipoancă. Are dreptul la o singură greşeală. La a doua e descalificată şi va rămâne doar cu primii doi paşi absolviţi. Va mai avea dreptul să încerce abia după doi ani.
Dacă nu greşeşte, va trece la pasul patru şi, respectiv, la şefa sa, piţipoanca de cartier. Ea o va pune să aleagă cocalarul perfect din 10 baieţi. În cazul în care îl alege bine, va rămâne cu el o săptămână şi va trece la următorul pas.
Pasul cinci cînstă într-o serie de traininguri la Şcoala de Piţipoance. Va primi un set de teste, pe care va trebui să le greşească în ultimul hal. Apoi, va primi lecţii de "buzaţie", de mers, de îmbrăcat şi de pieptănat. După ce a absolvit şi această teaptă, poate să se numească piţipoancă.
Pasul şase e cel mai important, ajunge la matca piţipoancă, cea care va lua ultima decizie. Dacă-i place faţa ei, o trece, dacă nu, la coadă cu ea.

Aţi văzut vreodată o piţipoancă? Sunt peste tot, în scări de bloc, la semafoare, prin maşini, printre maşini, pe la balcoane. Caută subiecte de bârfă şi îţi fac poze dacă eşti îmbrăcat/ă prost. Vor să ne conducă...

Drum bun...

2009-06-09T22:11:00.000-07:00

Noaptea trecută am avut trei vise diferite. Nu am îmbrăţişat luna, că nu se vede de la mine din balcon, se vede tot oraşul dar luna se ascunde. Nu vreţi să ştiţi ce am visat spre dimineaţă. De ce trebuie să plecaţi? Am să am iar vise neplăcute. Vă pun visele mele la pachet, să le citiţi în tren, spre casă. Nuu vreţi să ştiţi ce am visat spre dimineaţă. Mi se pare că a trecut atata timp de când nu v-am văzut. Nuuu vreţi fetelor să ştiţi ce am visat spre dimineaţă... Să-mi scrieţi! Să număraţi razele de soare şi să vă gândiţi la mine. Eu am să număr picăturile de ploaie până când ne vom vedea. Nuuuu vreţi să ştiţi ce am visat spre dimineaţă, chiar nu vreţi. Totul e alb-negru.
N-am să vă spun ce am visat spre dimineaţă!

Despre "Vise-la-pachet"...

2009-06-09T05:02:00.000-07:00

M-am săturat să ma răzgândesc în ultima clipă, să nu ştiu cum e să o iei pe calea greşită. M-am săturat să caut sfaturi şi să fac totul aşa cum trebuie. Vreau să ştiu cum e să trăieşti numai pentru tine, vreau să învăţ să fiu egoistă. M-am săturat să mă cert şi să am dreptate. De astăzi am să visez.
Luca mi-a spus azi că va atinge cerul şi soarele când va fi mare. Eu nu m-am gândit niciodată că aş putea face-o. Mâine am să îmbrăţişez luna.

Pân` la urmă tot nu scapi

2009-06-08T07:04:00.001-07:00

Te găteşte de paradă,
Te ciocneşte cap în cap,
Şi îţi zvârle coaja-n stradă.

Un "de ce" scurt:

- pentru că aşa am vrut eu;

- pentru că mi-a promis Alex că mă ajută şi nu am vrut să ratez această oazie;

- pentru că toată lumea are şi eu nu aveam;

- pentru că, de o bucată de vreme mi-am dat seama că gândesc.

Un "de ce nu" scurt:

- pentru că nu vrea Giani;

- pentru că nu am timp :)), eu mereu fac ceva: nimic;

- pentru că nu am bani de site.

De asta, aţi înţeles?

E mai uşor decât să ţii un jurnal, că pe ăla nu ţi-l citeşte nimeni...sau nu trebuie:))..Eiii, de asta!

Însiropat în suflet de copil

2009-06-08T06:48:00.000-07:00

M-am trezit cu soarele în priviri şi ea mă răsfaţă cu îmbrăţişarea ei caldă. În următorul moment mă sărută lin pe frunte şi-mi zice cât de mult însemn pentru ea. Îmi ia mâna în palmă şi o priveşte de parcă nu-i vine să creadă. Îmi spune poveşti şi-mi cântă cântece de primăvară. Mă poartă peste tot cu ea şi nu se mai satură să mă ţină strâns la piept. Hainele-i miroase a tămâie şi a busuioc şi parfumul din păr e de nerecunoscut. Se mai uită o dată la mine şi mă aşează ca pe un bibelou de porţelan pe o păturică moale ca din praf de nori.
Doar ea mă voia din tot sufletul şi datorită ei m-am născut în luna martie a acelui an. Îi gânguream minciunele şi mă mângâia pe perişorul blond şi zulufat şoptindu-mi din amorurile ei. Chicoteam ascuţit şi o priveam cu ochii mari şi verzi. Doar noi ne înţelegeam de minune şi doar ea îmi simţea nevoia din plânset.
După ce-am crescut mi-am dat seama că ea avea chipul celei ce mă îngrijea şi mă alina.
Nu i-am observat însă tristeţile din priviri şi nici nu i-am putut citi sufletul. Nu-i vedeam decât zâmbetul la cuvintele mele stâlcite. Mă certa doar când făceam mofturi sau copilării. Mă ţinea strâns de mână când traversam strada.
Acum caut s-o înţeleg şi câteodată îmi dau seama că ea gândeşte prea porfund. N-am să-i ajung niciodată din urmă la poveţile ei. N-am să pot să-i urmez sfaturile pentru că sunt prea măreţe pentru mine.
Cea mai frumoasă zi din viaţa ei a fost atunci când m-am născut eu. Soarele acelei zile nu a apus însă. Păcat că nu-mi mai amintesc nimic şi trebuie să inventez sau să rostec cuvintele altora. Păcat că n-am să văd niciodată clar chipul care mă alinta.

Despre mine, cânt

2009-06-08T06:29:00.000-07:00

El: Ce faci?

Eu: Nimic.

El: Dar asta ai făcut şi ieri...

Eu: N-am terminat...