duminică, 2 septembrie 2012

Viața bătrînei Românii

Când era tânără, se uita mândră cum îi înfloreau ogoarele și nimic nu-i umplea mai mult sufletul de bucurie decît mirosul de primăvară. Își privea pruncii alergînd prin ogradă, iar sertarul din camera de curat mereu era plin de bucurii pentru cei mici. În dulap, sub așternuturile proaspăt apretate, stătea ascunsă batista doldora de lei, pe care-i ținea acolo pentru zile grele. Niciodată nu s-a gîndit că va rămîne fără ei, iar cînd au început să vină turcii și să-i ardă ogoarele sau să-i ceară tribut, a deschis batista și a scos de acolo pînă la ultimul bănuț. A rămas cu fruntea sus și a muncit din greu să-și recupereze pagubele și mîndria.
Mai tîrziu, am văzut-o cum umbla ca o doamnă oacheșă numai cu oamenii din înalta societate. Era veselă cînd primea de veste de la fiii mai mari care-i trimiteau scrisori parfumate pe cînd își făceau studiile la Paris. Iar ogoarele, deși nu mai trudea ea să le muncească, erau la fel de frumoase în fiecare primăvară.
În timpul războiului nu i-a căzut bine cînd și-a văzut copilașii luați pe front. A plîns pînă i-au secat ochii de lacrimi, apoi, s-a dat ba după unu, ba după altul, de a scăpat teafără. Încet și-a curățat ograda de ruine și i-a așteptat cu drag acasă pe cei mulți plecați.
Cînd au venit comuniștii și au început să-i ia banii aurul acuns bine prin dulapuri, nu și-a pus capul în pămînt nici pentru o clipă ci a suportat chinurile ca o mamă iubitoare. Dar după ce copiii i-au murit împușcați pentru libertate, rar mai trece pe la mormîntul lor. Cei care i-au mai rămas, au pleacat și ei departe și au uitat să mai dea de veste. Acum , la bătrînețe, România își vede viața trecînd prin fața ochilor. Acum nu mai are nimic. Acum nu-și mai poate ține fruntea sus. Niciodată nu a fost așa de săracă.

luni, 4 aprilie 2011

Ultimele gînduri pentru Gândul

Eu nu vreau să cred că presa scrisă românească mai stinge cîte o lumânare din viitorul ei odată cu trecerea pe online a vreunui ziar. Eu nu vreau să renunţ la mirosul de ziar proaspăt tipărit şi la cerneala care-mi intră sub unghii cînd citesc un ziar. Eu nu vreau să mai întreb la tonete de "Gândul" şi să mi se spună: "de azi nu mai apare".
Dar mă doare cînd văd că acest fost ziar s-a schimbat în "ziar online".
Încet. Sigur şi fără cale de întoarcere. Asa consideră unii că se termină acest miros de gazetărie care a înflorit încă de pe vremea cronicarilor la noi în ţară. Ca moartea lentă a unei bătrîne care speră ca Dumnezeu să-i mai dea o clipă de viaţă, să-şi mai privească o dată în ochi nepoţii, aşa ajunge presa scrisă în sicriul online-ului, de unde degeaba mai strigă, pentru că nimeni n-o mai poată scoate.


Şi dacă toate dispar aşa, încet, încet, fără ca nimeni să le oprească, şi nu mai are unde să-şi vadă semnătura pe sub ochelari, jurnalistul de presă scrisă îşi stinge ultima ţigară şi se dă bătut. De pe online, nu mai poate duce ziarul într-un colţ uitat de lume, unde îl aşteaptă o băbuţă care îi spunea povestea pentru un reportaj.

luni, 28 martie 2011

Metaforă


Cîtă viaţă are o picătură de ploaie? Pînă se izbeşte de parbrizul unei maşini şi se tîrăşte degrabă spre colţul geamului unde îşi aşteaptă liniştită sfîrşitul. Dar pînă aici? Deseori o ia pe drumul picăturilor ce au trecut pe acolo înaintea ei pentru că îi e greu să-şi facă singură o cărare. Altădată, rămîne rătăcită la mijlocul drumului şi are nevoie de o zdruncinătură ca să-şi aducă aminte să-şi continuie calea. 2 minute, atît durează cel mai mult viaţa unei picături de ploaie...şi asta depinde şi de lungimea geamului...Asta pentru o picătură care a avut norocul să se izbească de geam ăi care măcar nu a trecut neobservată de privirea veselă a unu copil. Şi dacă aş fi o picătură, aş prefera să mă doară momentul în care mă lipesc de geam, decît să cad pe pămînt şi să mă calce alţii în picioare!

luni, 14 martie 2011

Ce e moartea?

Asnoapte m-am visat moartă...Cu tot tacîmu...sicriu, rochie de mireasă şi bocitoare. Unii ar zice că mi-a murit moartea, dar eu mă tot gîndesc ce s-ar schimba dacă visul meu s-ar fi indeplinit...Pînă una alta, ziua de azi m-a înveselit iar cînd m-am trezit i-am mulţumit lui Dumnezeu că am deschis ochii şi azi...
Am vrut să-mi încep frumos săptămîna, dar nu mi-a reuşit, am avut o zi groaznică în care totul a fost pe dos...orice aş fi plănui, nu mergea, aşa că am decis să stau în casă...

duminică, 13 martie 2011

dor de copilarie

Azi mi-a fost dor de zilele de primavara de cand eram mica.Abia asteptam sa-mi scot rolele fara o roata in parc la Nada Florilor sau sa merg sa ma plimb la iaz. Azi mi-a fost dor de plimbarile de duminica pe care le faceam cu mama si de pozele pe care mi le facea cu cele 36 de pozitii de la aparatul vechi. Azi mi-a fost dor de mirosul de primavara din orasul natal si de serile in care nu ma mai lasam dusa in casa...Ce n-as da sa mai aduc doar o zi din copilarie acum, o zi in care sa nu mai am griji si sa stiu ca ma asteapta mama acasa cu ceva dulce pe masa...si mi-a fost dor de prajitura ei cu visine sau de compotul de cirese...

sâmbătă, 12 martie 2011

Cum vorbim?

Ma gandeam azi...Oare cum vorbeste Iulia Vantur cu mama ei la telefon? Tot ca la stiri?
Tocmai o vad punand niste intrebari unei romance din Japonia care este inca panicata, iar don-soara Vantur vorbeste cu ea ca si cum ar prezenta stirile, fara sa-si indulceasca deloc vocea...

vineri, 11 martie 2011

Se-ntoarce lumea pe dos

Azi sunt alaturi de japonezi cu toata inima...
Fiti si voi!