luni, 28 februarie 2011

Am deschis două expoziţii şi apoi mi-am creat profil pe Facebook


Arta decorativă e o pasiune de care nu te plictiseşti niciodată. Dar pentru asta ai nevoie de răbdare şi migală, lucruri pe care nu le poţi lua de ici de colo. Aceste două abilităţi o ajută pe doamna Elena Nicoară în fiecare zi cînd pune mîna pe o sticlă, pe care în cîteva ore o transformă în obiect decorativ. E o « afacere » care nesecită timp şi atenţie. Nu oricine o poate face.

Alexandra Şandru: De unde aţi dobîndit această pasiune pentru produsele hand made ?

Elena Nicoară: Pasiunea pentru frumos şi pentru lucrul de mînă am avut-o, cred, dintotdeauna. Odată cu ieşirea la pensie, ideea de a-mi ocupa timpul cu ceva frumos şi util s-a materializat în creaţiile mele. Curentul handmade şi informaţiile de pe Internet m-au inspirat.

A.Ş: Aveţi ceva de cîştigat în urma vînzării acestor produse sau toţi banii pe care-i cîştigaţi se duc pe materiale pentru producerea a astfel de articole hand made ?

E.N: Nu pot cuantifica cîştigul deoarece materialele sunt foarte scumpe. Cu siguranţă este foarte mic.

A.Ş: Vă mai amintiţi cum arăta primul obiect pe care l-aţi creat ?

E.N: Primul lucruşor a fost stîngaci şi mă face să zîmbesc de căte ori îl privesc pe blog.

A.Ş: De cît timp aveţi nevoie pentru un singur produs?

E.N: Nu cronometrez deoarece lucrez simultan la mai multe produse. Îmi amintesc însă de o sticla decorată cu motive greceşti la care am lucrat cinci ore neîntrerupt.

A.Ş: Ce vă inspiră în crearea fiecărui produs în parte ?

E.N: De cele mai multe ori este inspiraţia de moment. Uneori mă gîndesc la ceva anume şi iese altceva. Asta nu înseamnă că nu mai "fur" idei pe care le prelucrez după gustul meu.

A.Ş: Cum v-aţi promovat şi cum vă promovaţi în continuare produsele?

E.N: Prima idee de promovare a fost blogul. Am deschis două expoziţii şi apoi mi-am creat profil pe Facebook.

A.Ş: Am văzut de pe blogul dumeavoastră că v-aţi făcut prieteni prin toată Europa. Cum e să ştii că oameni care nu au aceeaşi cultură îţi împărtăşesc totuşi ideile şi îţi apreciază munca ?

E.N: Există comunităţi ale creatorilor handmade în toată lumea. De departe, polonezele, rusoaicele şi sud-americancele sunt cele mai bune. Din tutorialele lor am invăţat despre tehnicile de lucru şi despre materialele folosite.Vizitez site-urile, blogurile şi forumurile lor.

A.Ş: Ce pregătiţi special pentru aceasta primăvară?

E.N: In primăvară asta nimic spectaculos, de genul expoziţiilor sau tîrgurilor, pentru că mi-a ocupat timpul realizarea unor lucrări pentru un concurs de decoupage pe un forum de specialitate.

A.Ş: Cum vedeţi « afacerea » dumneavoastră în viitor ?

E.N: Bine spus "afacerea". Conceptul handmade este la început de drum pe piaţa românească (mulţi îl confunda cu kistch-ul) iar comunităţile de creatori încearcă să-l promoveze încît să devină o afacere. Sper ca în curînd fenomenul să aibă amploarea pe care o are în alte ţări.

Mă văd peste ani, la casa mea, alături de cei dragi





Cînd a ales calea pribegiei, Aurica Abălaşei nu credea că peste 7 ani , viaţa o va lăsa tot departe de casă, printre străini. Întîi fusese o soluţie de moment, pe care acum, de multe ori o regretă, pentru că a pierdut cele mai dragi momente din viaţa nepoţilor şi chiar nunta băiatului său. De prima plecare în Italia abia îşi aduce aminte, noroc că şi-a notat cîteva idei într-un caiet prăfuit de vreme. Iar de fiecare dată cînd zîmbeşte, o face pentru că se gîndeşte acasă la cei dragi. Micile momente de fericire o găsesc vorbind la telefon cu fiica şi povestindu-i ca-ntre fete. Acum, la atîţia ani distanţă de momentul în care a luat decizia de a-şi lăsa familia în spate pentru a pleca să muncească pentru străini, Aurica mai are o singură dorinţă, să-şi vadă copiii laolaltă şi să facă o poză cu nepoţii în braţe. Cea pe care o are e deja veche, mai ales acum cînd familia se măreşte.

Alexandra Şandru: Daca ar fi să îmi descrieţi Roma în cîteva cuvinte, cum aţi face-o?

Aurica Abălaşei: Cînd eram în România visam să vizitez acest oraş, apoi, după ce-am reuşit să văd o parte din vechea Romă ,vizitînd sau uitîndu-mă la filme documentare despre Italia mi-am spus că Roma este un oraş pe care doar să-l vizitezi, nu şi unde să locuieşti o viaţă.

A.Ş: De ce vă este cel mai tare dor cînd vă gîndiţi la România?

A.A: De rîsul zglobiu al nepoţeilor, de crîngul de lîngă rîul ce trece prin oraşul meu şi de îmbrăţişările copiilor mei. Acestea nu aş putea să le găsesc niciunde.

A.Ş: Vă mai amintiţi de prima plecare în Italia?

A.A: A fost emoţionant pentru că am lăsat în ţară fetiţa care încă nu împlinise 14 ani şi pe toţi cei dragi, şi cu speranţa că voi putea să mă întorc într-o zi să-mi pot face un viitor mie şi copiilor mei. M-am urcat în maşina şi nu conteneam să mă opresc din plîns. Fiica mea îmi făcea cu mîna şi încă nu mă gîndeam că n-am s-o mai văd pentru 2 ani. Dar am ridicat capul sus, mi-am şters lacrimile şi am mers mai departe. Şi iată-mă, după 7 ani, pot fi fericită că ai mei copii au viitorul cît de cît pus la punct şi că ştiu unde să mă găsească atunci cînd caută o vorbă bună sau chiar o îmbrăţişare. Mă gîndeam eu vreodata că ei vor ajunge în aceste locuri străine să mă viziteze? Iaca s-a întîmplat. Dar gîndul meu este mereu la căsuţa mea, pe care mi-am făcut-o aşa cum mi-am dorit. Şi nimic nu stinge dorul de nepoţi şi dorinta de a-i avea pe toţi laolată, doar pentru mine, pentru măcar o seară. A trecut mult timp de atunci...mai am cîteva amintiri notate într-un caiet dar mi-e teamă să le citesc, să nu-mi aduc aminte de durerea acelei zile de 19 februarie.

A.Ş: Aţi găsit ceva acolo care să vă amintească de ţara natală?

A.A: Da, o pancartă în Marele Parc al Romei, pe care scria „Bucharest, capitala de la Romania”, şi bineînţeles, atunci cînd încă eram în Roma, graiul românesc dupa care întorceam capul şi care mă facea să mă simt ca acasă. Acum, după atîta timp, cînd spun acasă, mă cuprinde un fior şi aş vrea să mă întorc într-acolo dar încă nu pot spune că situaţia materială este bătută în cuie. Ani de muncă grei am avut şi nu ştiu cîţi or să mai fie dar dacă aş avea un mijlloc de trai decent m-aş întoarce oricînd în ţara pentru că nu mai pot de dor. Nu voi uita niciodată de unde am plecat şi asta le spun mereu şi copiilor mei.

A.Ş: Cum este să locuieşti în Roma, aproape de centrul istoric şi să te gîndeşti că de pe geam aproape vezi una din cele 7 noi minuni ale lumii?

A.A: Normal că e un sentiment de mîndrie să ştii că ai ajuns să vezi cu ochii tăi Colosseumul sau să calci pe urmele romanilor pe vechea Via Appia. Să vezi Columna lui Traian şi să trăieşti cu gîndul că de acolo, o frîntură te poartă spre acasă.

A.Ş: Unde vă imaginaţi că vă veţi petrece bătrîneţea?

A.A: E greu de spus. Mă văd peste ani, la casa mea, alături de cei dragi şi de nepoţii mei. O casuţă mică, parcă abia răsărită, cu flori la geam şi cu grădina verde, unde să mă întorc în copilărie alături de nepoţeii mei, unde să-mi pot planta flori şi copaci şi unde să stau la umbra şi să-mi ascult fiii povestind din copilăriile lor. Mă văd arătandu-le cît de frumoasă este Italia. Şi da, uneori pot spune că aş rămîne aici, doar dacă aş putea să-i iau pe toţi cei dragi cu mine, pentru că unde sunt, muntele pică în mare şi pădurea mi-e acoperiş. Dacă aş putea să iau un petic de aici şi să-l aduc în România, aş fi un om fericit.

duminică, 20 februarie 2011

O zi fara Internet

"Primul lucru pe care il fac dupa ce intru in casa, e sa deschid calculatorul si televizorul. E un vechi obicei, prost, pe care mi-l insusesc dar de care nu cred ca am sa scap prea usor.", asta scriam ieri intr-un document Word pierdut pe desktopul meu. Intr-adevar, ieri am venit de la scoala, am intrat in casa si mi-am deschis calculatorul...pacat ca nu aveam Internet. Si asa, aveam sa invat ca o zi fara Internet imi face bine si ca nu e bine sa lasi lucrurile pe ultimul moment. Chiar daca am fost nervoasa vreo jumatate de ora, de-mi scrasneam dintii la fiecare moment n-a fost nevoie sa ma gandesc de doua ori si am iesit pe usa la plimbare prin ninsoare, apoi am facut de mancare, chiar am citit cateva pagini dintr-o carte, pentru ca seara sa mi-o termin cu o intalnire de familie dupa care tanjeam de vreo jumatate de an...Am avut deci o zi frumoasa chiar daca mi-am lasat laptopul pe noptiera, aprins, asteptand sa "vina Internetul".
Ce mi-am propus dupa ziua de ieri? Sa-mi fac din cand in cand cate o astfel de zi, in care sa ma bucur de ceea ce inca mai pot face si in care sa uit inceputul acestui an care m-a prins la tastatura calculatorului scriind mesaje proaspete de "La multi ani!" catre cei dragi, moment pe care l-as fi putut petrece in bratele mamei care era langa mine...Sa-mi fac macar o data pe luna un cadou mie, o zi in care sa contruiesc masini din Lego cu Seban sau sa desenez cu Luca. O zi in care uit de Internet si de Facebook-ul care uneori ma tine legata si sa-mi amintesc sa socializez prin "viu grai".
Ieri mi-am demonstrat ca inca nu sunt un caz pierdut, ca pot trai o zi intreaga fara Internet chiar daca primul lucru pe care l-am facut astazi dupa ce m-am trezit a fost sa-mi iau laptopul in brate. Pacat, astazi am Internet asa ca stiu cum o sa-mi petrec ziua. Si daca nu vreau? Termin de scris,imi pun geaca pe umeri si fug afara, fara telefon, fara MP3, fara nimic, sa-mi aduc aminte de iernile de altadata pe care nu le petreceam in casa, desi imi inghetau falcile de frig...
Nu stiu cat o sa ma tina revolta pentru Internet dar cat o fi, am sa profit de ea. Probabil ca maine dimineata am sa ma intorc la Facebook dar atunci voi putea spune ca am trait o zi fara calculator si a fost grozav. Raspunsul la intrebarea "Cum ar arata viata mea fara Internet?" este "MINUNAT".
Va pup si va doresc o Duminica minunata ca a mea, petrecuta alaturi de cei dragi, am deja geaca in mana, papucii in picioare, plec sa-i cumpar baloane lui Luca si sa ma intalnesc cu cei dragi! À bientôt!

Despre Alexandra Sandru


Astazi sunt mandra de un singur lucru, atunci cand imi "gugalesc" numele primul link trimite la blogul meu, chiar daca a stat saracu luni de zile parasit. "Vise la pachet", asa-l vedeam eu acu vreo doi ani de zile cand in nebunia inca de copil m-am gandit ca ar fi interesant sa am o pagina a mea, unde sa scriu ceea ce gandesc. Asta nu pentru ca aveam prea mult timp sa o fac dar pentru ca il consideram un loc bun de scris si altceva, unde sa pot face greseli si unde sa nu trebuiasca sa dau titluri bune ci sa doar sa ma incurc in cuvinte, unde sa ma joc si unde sa ma vada cum sunt cu adevarat cei care au curajul sa-l acceseze. Cam aici se termina episodul de mandrie, ca sa ma regasesc mai apoi pe Google a trebuit sa adaug si cuvantul "Iasi".
Si ce spune Google despre "Alexandra Sandru Iasi"? Sunt cu atat mai bucuroasa cand vad ca urmatorul link duce pe pagina Universitatii "Alexandru Ioan Cuza", spre unde ma indrept de trei ani, unde e anuntata nominalizarea documentarului pentru care am lucrat cu Alex si Gianina si pentru care am primit primul premiu serios din viata mea: "cel mai bun documentar de agentie" in cadrul concursului de presa organizat cu ocazia "Zilei Agentiilor de presa", din 2010.
Urmatoarea Alexandra nu sunt eu dar la a doua pagina vreo trei tilturi la rand imi aduc aminte de un eveniment care a avut loc acum un an, unde eu, impreuna cu inca 16 femei, am fost intepata pe strada de un barbat, cu un cutit. De aici cei care ma cauta pot afla ce varsta am, la ce Facultate sunt si chiar temerile mele dupa accident. O declaratie spusa in naivitatea mea, printre lacrimi si speriata, care, dupa parerea mea, imi arata latura mai slaba, de care ma impiedic de fiecare data cand sunt in primejdie si de care ma chinui mereu sa scap.
Tatal meu avea o vorba: "Unu-i Sandru-n Falticeni". Eu nu-i pot relua mandria dar, chiar daca nu sunt singura Alexandra Sandru, cele mai multe linkuri fac referire la mine si asta ar trebui sa-mi smulga un zambet de pe buze. Si mi l-a smuls.
Daca m-ar pune cineva sa zic cum sunt, mai bine de jumatate din cuvintele cu care m-as caracteriza nu ar fi potrivite iar celelalte ar fi cuvinte auzite de la altii, fara nicio garantie. Nu cred ca ar putea cineva sa stie cum sunt cu adevarat fara sa ma cunoasca iar o cautare pe Google nu arata ca uneori sunt egoista si rea sau ca am un dar sa inveselesc oamenii. Asta pot spune doar prietenii mei iar ei sigur nu m-au cautat pe Google ci doar au fost interesati sa-mi caute prenumele in Urban Dictionary, acolo scrie ca sunt o prietena buna...