Stiu ca nu se incepe cu cifra, tocmai de aceea va spun ca 2010 a fost un an interesant pentru mine, pe care mi l-am petrecut prin Europa, zambind sau plangand zile intregi, de dor sau de ciuda...Cam asa: 6 luni in Romania, vreo 4 luni in Belgia,aproape o luna in Italia (2 saptamani in vara si mai bine de o saptamana in iarna), 5 zile in Spania si 1 in Paris...De la inceputul anului an slabit 6 kilograme, m-am tuns de doua ori si am mancat de 30 de ori cartofi prajiti(sau mai mult)...Astea sunt statistici...sa va povestesc cum a fost de fapt acest 2010 al meu...
Am inceput cu stangul, din cate imi aduc aminte privind artificiile din fata Palatului Culturii din Iasi, cu gatul umflat si o raceala zdravana...asta ca in februarie sa ma trezesc intepata in picioar de un recidivist, pe strada, la ora 4 dupa-amiaza. Saptamnile de groaza din acea perioada le-am lasat in urma pentru o vara minunata, care, dupa multe altele, mi-am petrecut-o in orasul natal, linistit si de acum imbatranit.zile cu soare vesel si care nu ma topeau de caldura,locuri care imi aminteau de copilarie si dimineti buimace alaturi de cel drag mie . De acolo, intr-o zi de care nu-mi prea aduc aminte (dupa doua saptamani minunate petrecute la poalele Alpilor) , spre Erasmus....Aici i-am cunoscut pe : Izabella, Oana, Ade, Roxi si toti prietenii mei de care ma voi desparti cu multe lacrimi peste o luna si care mi-au facut aceasta experienta minunata. Fiinte dragi de care imi voi aminti mereu, langa care am invatat, am plans, am ras, am dansat...
Si da, 2010 a fost unul dintre cei mai interesanti ani din viata mea, in care am invatat sa sufar, sa rad, sa fac mazare scazuta si bruschetti, in care am invatat sa-mi fie dor, sa apreciez si sa iubesc. Un an in care pot spune ca m-am maturizat.
Si voua, atat celor care mi-ati fost alaturi cat si celor care mi-ati lipsit,va spun sa va aduceti aminte ce v-a adus 2010 si sa-mi scrieti mai jos!!! Va multumesc ca mi-ati dat sansa sa va cunosc si ca uneori, cand am fost suparata ati avut un gand bun pentru mine.
Alexandra va doreste tot ce e mai frumos in 2011 si de 10 ori mai multe bucurii de cat in 2010...
Si tu...2011, fii bland cu noi, cei e te-am asteptat atat!
La multi ani!!!
vineri, 31 decembrie 2010
marți, 28 decembrie 2010
Franturi de povesti...
Nici nu va imaginati ce povesti am ascultat in aceasta minunata seara. Nu am sa uit niciodata zilele cu soare pe care le-am avut, un soare prietenos la poalele Apeninilor, care a avut grija sa ma trezeasca de dimineata. Astazi pot spune ca am avut o zi grozava...o zi de vacanta asa cum mi-o imaginam cand m-am urcat in avion sa plec "spre aici", o zi in care chiar daca nu am invatat nimic pentru scoala, am invatat sa ascult...
Avea doar 17 ani cand a fost luat sa lupte in Al Doilea Razboi Mondial, Pasquale, batranul pe care am avut placerea sa-l cunosc aici mereu canta...Isi aduce aminte de englezoaica mai mica decat el cu un an, pe care a lasat-o in Marea Britanie cand razboiul s-a sfarsit si s-a putut intoarce acasa. Dar totul nu a inceput asa, cu o dragoste de 17 luni de care Pasquale isi aduce aminte cu drag. Dupa melodia lui preferata (pe care mi-a cantat-o in fiecare zi de cand sunt aici http://www.youtube.com/watch?v=-prQ8AE_nvY )"Arrivederci Roma", se ascund amintiri pe care abia le gaseste sub cei 92 de ani pe care-i duce in spate. L-au luat in Razboi intr-o zi calda de iunie, o zi in care nici nu se astepta si cu hainele subtiri pe care le avea de el. Au urmat luni de frig prin Alpi, luni de dor prin Africa si Egipt si zile de prizonierat in Marea Britanie unde a trebuit sa munceasca pentru englezi. Franturi de povesti abia ii aduc aminte de cei trei ani pe care i-a petrecut acolo, muncind pe "o lira".
A uitat de ele pentru ca isi aduce prea bine aminte de momentul in care a intalnit-o pe "sua inglesina" de care povesteste in fiecare zi. Dupa ce a trebuit sa plece intre ei au ramas doar scrisorile trimise in van uneori. Dar dragostea lui pentru ea e vie inca azi, cand abia isi duce viata pe picioare alaturi de sotia sa, careia ii canta mereu si despre care zice ca "e cea mai frumoasa din tot satul, cu ochii ei albastri". Asa e, Pasquale si Filumena imi vor ramane mereu in suflet alaturi de vacantele minunate petrecute in casa lor mare si cu ecou. Imi voi aducea aminte de zilele de vara cand stateam cu ei afara si el se chinuia sa prinda muste si de aceste minunate zile de iarna, in fata caminului de foc, cu povestile lor cu tot.
Si dimineata, cand soarele ma trezeste si ma uit pe geam, vad varful muntelui plin cu zapada...intind mana sa-l ating si-mi dau seama ca cu greu se ajunge acolo. Dar eu ma bucur ca am ajuns pana aici, in coltul asta de Italie unde marea se uneste cu muntele si unde oamenii ma stiu de Alessandra, o Alessandra care asculta povestile lor si care uneori aminteste de ele. Battaglia ramane aici, eu plec, dar nu voi ezita sa ma intorc de fiecare data cand am ocazia... atata timp cat sunt oameni care ma astepta aici si cat muntele inca imi mai sopteste secrete. Saptamana viitoare voi zice si el "Arrivederci Battaglia...Good bye, Au revoir", voi varsa o lacrima si voi merge mai departe. Dar pana atunci...sa va povestesc...
Avea doar 17 ani cand a fost luat sa lupte in Al Doilea Razboi Mondial, Pasquale, batranul pe care am avut placerea sa-l cunosc aici mereu canta...Isi aduce aminte de englezoaica mai mica decat el cu un an, pe care a lasat-o in Marea Britanie cand razboiul s-a sfarsit si s-a putut intoarce acasa. Dar totul nu a inceput asa, cu o dragoste de 17 luni de care Pasquale isi aduce aminte cu drag. Dupa melodia lui preferata (pe care mi-a cantat-o in fiecare zi de cand sunt aici http://www.youtube.com/watch?v=-prQ8AE_nvY )"Arrivederci Roma", se ascund amintiri pe care abia le gaseste sub cei 92 de ani pe care-i duce in spate. L-au luat in Razboi intr-o zi calda de iunie, o zi in care nici nu se astepta si cu hainele subtiri pe care le avea de el. Au urmat luni de frig prin Alpi, luni de dor prin Africa si Egipt si zile de prizonierat in Marea Britanie unde a trebuit sa munceasca pentru englezi. Franturi de povesti abia ii aduc aminte de cei trei ani pe care i-a petrecut acolo, muncind pe "o lira".
A uitat de ele pentru ca isi aduce prea bine aminte de momentul in care a intalnit-o pe "sua inglesina" de care povesteste in fiecare zi. Dupa ce a trebuit sa plece intre ei au ramas doar scrisorile trimise in van uneori. Dar dragostea lui pentru ea e vie inca azi, cand abia isi duce viata pe picioare alaturi de sotia sa, careia ii canta mereu si despre care zice ca "e cea mai frumoasa din tot satul, cu ochii ei albastri". Asa e, Pasquale si Filumena imi vor ramane mereu in suflet alaturi de vacantele minunate petrecute in casa lor mare si cu ecou. Imi voi aducea aminte de zilele de vara cand stateam cu ei afara si el se chinuia sa prinda muste si de aceste minunate zile de iarna, in fata caminului de foc, cu povestile lor cu tot.
Si dimineata, cand soarele ma trezeste si ma uit pe geam, vad varful muntelui plin cu zapada...intind mana sa-l ating si-mi dau seama ca cu greu se ajunge acolo. Dar eu ma bucur ca am ajuns pana aici, in coltul asta de Italie unde marea se uneste cu muntele si unde oamenii ma stiu de Alessandra, o Alessandra care asculta povestile lor si care uneori aminteste de ele. Battaglia ramane aici, eu plec, dar nu voi ezita sa ma intorc de fiecare data cand am ocazia... atata timp cat sunt oameni care ma astepta aici si cat muntele inca imi mai sopteste secrete. Saptamana viitoare voi zice si el "Arrivederci Battaglia...Good bye, Au revoir", voi varsa o lacrima si voi merge mai departe. Dar pana atunci...sa va povestesc...
sâmbătă, 25 decembrie 2010
Dorul de Craciun
Da, am sa va povestesc cum mi-am petrecut Ajunul, fara sa aud colinde si fara sa primesc colindatori...
Totul a inceput la 6 dimineata cand Olga, colega mea de camera s-a trezit sa plece spre ai sai, in Londra. M-am trezit bezmetica, mi-am deschis calculatorul si mi-am pus un film (stiind ca intr-o ora trebuia sa-mi iau si eu ghiozdanul in spate si sa plec prin zapada spe gara)...am sarit din pat ca arsa cand Olga m-a sunat si mi-a spus ca trenurile in Belgia au mari intarzieri si ca ar fi bine sa ajung mai repede la gara. am ajuns, prea repede...pentru ca niciun tren nu a mers spre Charleroi in urmatoarele ore.
Cati oameni am cunoscut ieri...
Prima persoana pe care am intalnit-o in gara a fost Miki, prietena unui coleg de-am meu italian. Intrucat niciun tren nu mergea, Federico si Miki au decis sa mearga la aeroport cu masina proprie. Am fost acolo la momentul potrivit, pentru ca m-au luat si pe mine cu ei, altfel nu cred ca as fi ajuns la timp...pentru ce? Pentru intarzierea de 4 ore pe care a avut-o avionul meu spre Roma. Am stat in aeroport asteptand cu groaza anunturile care aduceau dupa ring anularea multora dintre zboruri si lacrimile calatorilor. De zborul meu nu spunea nimic. Pana la ora 15.00 doar 2 avioane decolasera din Charleroi, in conditiile in care avionul meu trebuia sa plece la 14.00. La fiecare avion aterizat ma bucuram pentru ca ma gandeam ca se va gasi unul si pentru noi, cei 50 (mai mult sau mai putin) de pasageri care asteptam. 50 de italieni care imi spuneau la fiecare 10 minute: Stai linistita ca plecam, nu ramai singura de Craciun aici. Dintre ei mi-o amintesc pe doamna care cerea mereu informatii si care vorbea cu mine in italiana, cu fiica sa in franceza si cu sotul ei in engleza), pe fiica ei, o adolescenta simpatica si fasneata si pe familia de franco-italieni pe care ii intelegeam in orice limba ar fi vorbit (copiii vorbeau in franceza, mama in italiana si tatal in amandoua).
Pana la urma, tipete de bucurie ma anuntau ca se face imbarcarea pentru Ciampino, Roma, dupa ore in care am crezut ca totul e gata si ca tre sa ma intorc pe jos la Liege pentru un Craciun singura.
Nici nu stiu cand au trecut cele doua ore de zbor, un zbor placut, cu o echipa minunata de la Ryanair care la sfarsit ne-au smuls numai zambete de pe buze. Da, am plans cand am aterizat, am plans de fericire (cred ca ma ajunsese din urma si spiritul Craciunului)
Pe unde am umblat ieri
Mi-am petrecut o ora din Ajun in Roma, "orasul minunat", dupa cum au spus cei de la Ryanair. Imediat mi-am dat jos caciula si fularul pentru cele 10 grade care ma asteptau (in Belgia erau -5). Din Pulman la metrou si de la metrou(cu ultimul care pleca) spre alt Pulman, Roma parca ma adoptase. Abia imi mai aduceam aminte franturi de imagini de acu 4 ani cand am avut prilejul sa stau 3 saptamani aici. Lacrimile nu mi se vedeau de ploaia marunta asa ca am putut sa-mi scot naduful de suparare si de bucurie ca ajunsesem aici, ca vedeam iar bucati din vechile cladiri si pentru simplul fapt ca eram la 200 de km de mama si nu la 1400. Nu stiu ce m-a ghidat dar am reusit, in jumatate de ora sa ajung de la metrou la Pulmanul ce trebuia sa ma duca spre mama, in conditiile in care nu mai facusem asta niciodata, eram singura si daca pierdeam ultimul bus acolo ramaneam. Si ca sa simt ca e Craciun, cand am iesit din statia Tiburtina, in goana mea sa gasesc statia de bus, am vazut un grup de asistenti sociali care imparteau cadouri saracilor. Noroc de mine ca unul dintre ei s-a apropiat si m-a intrebat ce caut. De acolo, dupa ce am mai intrebat vreo doua persoane, am ajuns la bus. Nu-mi venea nici mie sa cred ca ajunsesem si ca in doua ore am sa fiu acasa.
Eram singura care mai ramasese in bus pentru ultilma statie. Au inceput sa-mi revina in minte imagini ale orasului Teramo pe unde mai trecusem in fuga cu mama asta-vara. Si n-am sa uit niciodata momentul in care am vazut masina gri care ma astepta. Cei doi oameni dragi mie abia asteptam sa ma vada ajunsa si sa ma stranga in brate. Si da, am avut cel mai frumos Craciun ever, acasa ma asteptau salata de fructe de mare, fruncte, prajituri facute de mama, un bradut facut special pentru mine si multe cadouri. Mama si Renzo, va iubesc si va multumesc pentru tot ce ati facut pentru mine. Anul asta voi ati fost atat Mos Craciunul meu cat si cadoul meu de Craciun. Acu stau si scriu in holul din fata camerei mamei. Soarele isi arata razele prin toate franturile de geam, asta dupa ce nu-l mai vazusem de 2 luni (in Belgia mereu e innourat). De jos vine miros de friptura si se aud colinde la televizor. Batranii mamei stau linistiti in fata caminului de foc si se uita la tv. Pe mine ma asteapta doua saptamani minunate alaturi de cei dragi! Va urez si voua toata bucuria mea!!! Craciun Fericit tuturor! Fericit ca al meu!
Dar nu inchid fara sa va spun ca imi lipsesc cei de acasa si nu in ultimul rand sufletul meu care e ratacit oe undeva prin Spania. Nu credeam ca am sa spun vreodata dar strainatatea raneste. Dar, pentru mine, azi, Italia nu inseamna strainatate, Italia inseamna ACASA!!!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)