duminică, 2 septembrie 2012

Viața bătrînei Românii

Când era tânără, se uita mândră cum îi înfloreau ogoarele și nimic nu-i umplea mai mult sufletul de bucurie decît mirosul de primăvară. Își privea pruncii alergînd prin ogradă, iar sertarul din camera de curat mereu era plin de bucurii pentru cei mici. În dulap, sub așternuturile proaspăt apretate, stătea ascunsă batista doldora de lei, pe care-i ținea acolo pentru zile grele. Niciodată nu s-a gîndit că va rămîne fără ei, iar cînd au început să vină turcii și să-i ardă ogoarele sau să-i ceară tribut, a deschis batista și a scos de acolo pînă la ultimul bănuț. A rămas cu fruntea sus și a muncit din greu să-și recupereze pagubele și mîndria.
Mai tîrziu, am văzut-o cum umbla ca o doamnă oacheșă numai cu oamenii din înalta societate. Era veselă cînd primea de veste de la fiii mai mari care-i trimiteau scrisori parfumate pe cînd își făceau studiile la Paris. Iar ogoarele, deși nu mai trudea ea să le muncească, erau la fel de frumoase în fiecare primăvară.
În timpul războiului nu i-a căzut bine cînd și-a văzut copilașii luați pe front. A plîns pînă i-au secat ochii de lacrimi, apoi, s-a dat ba după unu, ba după altul, de a scăpat teafără. Încet și-a curățat ograda de ruine și i-a așteptat cu drag acasă pe cei mulți plecați.
Cînd au venit comuniștii și au început să-i ia banii aurul acuns bine prin dulapuri, nu și-a pus capul în pămînt nici pentru o clipă ci a suportat chinurile ca o mamă iubitoare. Dar după ce copiii i-au murit împușcați pentru libertate, rar mai trece pe la mormîntul lor. Cei care i-au mai rămas, au pleacat și ei departe și au uitat să mai dea de veste. Acum , la bătrînețe, România își vede viața trecînd prin fața ochilor. Acum nu mai are nimic. Acum nu-și mai poate ține fruntea sus. Niciodată nu a fost așa de săracă.