Avenit Mosu

Si spuneati ca Mosu nu "ezixta"? Mie mi-a adus oaia cu suzeta pe care mi-o doream de jumate de an.

Mos Craciun cu masca dalba

Primele amintiri pe care mi le aduce Craciunul imi trezesc inima inghetatat de egoism si-mi spun ca stau linistita si sa ascult colinde. Apoi, incet, incep sa li se alature versuri din colindele pe care le canta fratele meu, alaturi de grupul de colindatori cu care se intalnea an de an. Stateam si-i asteptam cu sufletul la gura si nu conteaneam sa sclipesc de fericire. Dupa ce se infruptau din prajiturile mamei, plecau cantand “La multi ani!”. Bucuria din ochi imi tremura pana in inima. De Craciun ramaneam noi doua. Mama ma tinea in brate si ne uitam in carti cu povesti. Masa statea intinsa si covrigeii cu mac de care mi-e asa de dor isi asteptau randul in dulap. Stiam ca nu am voie sa ma ating de ei pana in seara de Ajun. Stateam si ma uitam la fiecare glob din bradul verde. Ma asezam intinsa sub ramurile lui si cantam colinde de una singura. Deseori imi numaram banii pe care-i strangeam din usa-n usa. Nu stiu daca am crezut vreodata in Mos Craciun. Stiam doar ce cadouri sa-mi doresc de la fiecare. Adormeam cu instalatia din brad aprinsa si visam sclipiri de stele. Nici nu lumina de dimineata ca ma trezeam si plecam repede la magazinul din colt sa vad daca mai este papusa pe care mi-o doream de la mosneagul frigului. Ramaneam dezamagita cand vedeam lacatul bine strans la usa magazinului. Nu-mi doream decat sa o mai privesc o data si sa fiu sigura ca nu a cumparat-o nimeni.
De Craciun eram numai noi doua. Mama nu-mi cerea sa-i cant niciodata. Asteptam sa-mi spuna sa o colind, dar ma uitam degeaba in ochii ei si ceream sa fiu bagata in seama. Imi puneam patinele in picioare si ma plimbam singura prin spatele blocului. Craciunul nu-mi amintea de un mos care isi dadea drumul pe horn. In soba din spatele camerei era mereu focul facut iarna. Singurul mosneag imbracat in rosu pe care l-am vazut m-a enervat la gradinita. Atunci i-am tras barba falsa de pe fata si am inceput sa plang. Oricum nu credeam in Mos Craciun.

Iarna si-a intrat in drepturi

Astept prima zi de ninsoare de o luna de zile. Sa ma trezesc din somn, si pe afara sa fie deja intinsa pe jos si sa vad pasii oamenilor mai mari sau mai mici. Sa dau perdeaua deoparte si sa deschid geamul repede. M-am visat ca intindeam mana sa prind primul fulg. Anul asta nu am avut perdea. Am iesit in balcon si am luat un pumn de zapada...Noroc de colegele mele, care au tinut sa ma anunte ca si in cartierul lor ninge!

Habemus Presedinte

De dimineata de cand m-am trezit nici nu am ridicat capul, sa vad daca a iesit focul gri din hornurile fabricii din fata blocului. Am asteptat sa deschid calculatorul si sa vad exact daca fumul gri a iesit si de la Cotroceni. Inca de aseara aproape ca am ghicit titlutile de azi ale ziarelor nationale. "Habemus Presedinte", am zis eu, "Habemus Zeus" a spus Jurnalul National. Important e ca avem in sfarsit un presedinte, chiar daca pentru urmatorii cinci ani o sa-l hulim ca nu a marit salariile si pensiile. Avem un presedinte, pe care sa-l facem responsabil de imaginea Romaniei, si sa ne rugam la Mos Craciun sa avem si un Guvern in urmatoarele saptamani.
Romania are acelasi gust pe care-l avea si inainte de 6 decembrie.

Mos Gerila nu exista

Niciodata n-am stiut de fapt cine e Mos Nicolae. Credeam mereu ca e tot un fel de Gerila care imi aduce cadouri in ziua in care a cazut primul fulg. ~mi faceam totusi papucii cu crema cu o seara inainte. Mama imi spunea ca daca nu sunt cuminte astupa gaura cheii, ca sa nu mai poata intra grasanul cu tolba plina. A doua zi dimineata ma laudam ca am auzit zgomote. Dar, mirosul de portocala ma ademenea sa ma ridic din pat si-mi faceam curaj sa fug spre bucatarie si sa ma uit cu coada ochiului la papuci. Imi batea inima tare, si-mi era frica sa nu ma dezamageasca mosul asta de la inceputul iernii. Gaseam in fiecare an macar o portocala si o pereche de sosete. Mama zimbea si imi spunea ca nu a avut timp sa caute varga. Eu nu am primit vargi de Mos Nicolae. Niciodata.
Apoi, luam la rind rudele, unde stiam ca mi-a lasat mosneagul si alte cadouri. Si tot asa, mandarine si ciocolata, de avem o saptamina intreaga ce lua la scoala. Sarbatoarea asta imi aduceam aminte ca vor aparea instalatiile colorate in ferestrele de la Mobila si de la Por]elan. Imi luam sania mare de ata si fugeam pe Valea Garii, sa fac bob cu copiii de la bloc. Mos Nicolae raminea fara “multumesc” in fiecare an.
Mai apoi, cind am inceput sa merg la discoteca de 5 decembrie, cautam sa-i scot porecle. De la Mos Niciolaie ajungeam Mos C-o Laie. Ma consideram prea mare sa mai cred in cadourile aduse de el. Dar, nu incetam sa ma uit dimineata cu coada ochilor la papucii lustrui]i. Zimbeam cind vedeam ghetele pline si ma prefaceam ca nu-mi pasa.
Anul asta nu a nins. Nicolae n-a venit. Nu a avut bani sa-si cumpere role, iar cu patinele vechi nu are pe unde merge. Nici Mos Craciun nu va trece pe la mine. M-am mutat de la casa cu horn, iar pe fereastra nu-i place sa intre. De fapt, s-au suparat amindoi pe mine, de cind am strigat in gura mare in tramvai ca am aflat ca nu exista. M-a pirit fetita din al treilea scaun, care se uita cu ochi mari la gura mea.

Simţiri de mătase

Întinde mâinile şi strânge în braţe o păpuşă de porţelan.Toată camera miroase a naftalină. Simte însă şi fâşiile de levănţică uitate printre haine.
Marina aşează păpuşa pe pat şi trece în cealaltă încăpere. Aici miroase a toamnă târzie si a mere la cuptor. Din bucătărie o strigă bunica. Stre întoarce spre locul de unde a auzit zgomotul dar se împiedică de covorul gros. Îşi uitase bastonul afară, sprijinit de tei.


***

Pe buze îi apare un zâmbet de îndată ce vede curcubeul. Ploaia a fost ştearsă de soarele portocaliu. Frunzele arămii ale bătrânului măr o fac să se gândească la gustul prăjiturii pudrate cu zahăr. Rupe din el un fruct şi muşcă. Simte gustul amărui şi-l scpă pe pământul încă umed. Mălina nu auzise strigătul bunicii şi nici claxonul bicicletei care venea spre ea.


***


Muzica lentă o linişteşte. Ascultă zgomotulşi pe geam zăreşte un porumbel. Lacrimile din ochi se usucă după primul zâmbet. Pe uşă intră bunica. Aduce cu ea marmeladă şi ceai de fructe. Ilinca râde şi-i mulţumeşte. Însă nu poate să întindă mâna după merindele aduse. Nici când musca scăpată în cameră îi bâzâie pe langă nas nu poate sa se apere. Ea nu dansează şi nici nu bate din palme.


***


Geamul închis cu gratii o face să-şi smulgă suviţe groase din păr. Cutia cu bijuterii a bunicii parcă îi zâmbeşte de lângă oglindă. Şi-ar lua doza pentru o lună numai din banii pentru lănţişorul auriu. Uşa deschisă lasă să intre mirosul de piersici caramelizate. De jos se aude un clinchet de pahare şi muzică în surdină. Fuge pe scări, apre bucătărie, unde Nicu, majordomul, îi pregăşte o cană de ciocolată caldă. Deschide sertarul, ia un cuţit şi îl îndreaptă spre piept.
Dorina avea totul, acum nu a mai lăsat nimic.

Tableta de luni

UN ALTFEL DE VIS

Simţi că nu poţi să respiri şi că eşti muşcat de furnici. Nu te poţi mişca de parcă ai fi prins în lanţuri groase. Încerci din răsputeri să deschizi ochii şi ţi se pare că eşti bolnav de lene. Nimeni nu e lângă tine să te ajute şi degeaba strigi că vrei să fii trezită.
Lacrimi îţi izbucnesc şi nu-ţi poţi controla bătăile inimii. Simţi că mâinile ţi se răcesc, pe când picioarele iţi transpiră. Alergi în visul tău şi speri să dai peste cineva care să te zdruncine şi să-ţi dea ultima gură de aer. Îţi minţi mintea că esti bine, dar şi ea te trădează. Te zbaţi şi mormăi.
Auzi voci dar nimeni nu se apropie de tine. Printre gene ţi se stecoară raze de soare şi-ţi miroase a caniculă. Monstrul de sub pat rămâne indiferent la zbuciumările tale. Te aude şi-ţi râde în faţa. Aici voia să te aducă. Strângi în braţe cearceaful albastru şi simţi mirosul plăcut al detergentului pe care-l folosea mama ta când erai mică.
Începi să te dai băută şi venele ţi se umflă încă de la primul gând. Simţi apoi cum ţi se fac buzele mov. Încet, încet îţi pierzi şi ultima picătură de speranţă.
Te gândeşti totuşi de ce nu s-a găsit încă un remediu pentru viciul tău. Nu eşti singura persoană care se teme să doarmă singură şi nu eşti ultimul om care este găsit în stare gravă, singur în casă. Nu ceri nimic şi totuşi primeşti un minut în plus pentru gândurile tale.
Toată viaţa îţi trece prin faţă şi îţi aduci aminte şi primele cuvinte pe care le-ai rostit. Toate greşelile pe care le-ai făcut şi toate căile pe care puteai să o iei, îţi sar în minte. Îşi vezi strămoşii şi le simţi răsuflarea spre ceafa ta caldă.
Şi vine, mai repede decât te aşteptai, se aşează pe pieptul tău dezvelit de zbucium. Se uită în stânga şi în dreapta şi se înfruptă cu nesaţ din pielea ta albă. Atunci te întrebi sec: De ce n-au inventat aştia până acum un aparat de scărpinat ?!?

Prieten al copilăriei

Şi eu purtam caciulă de cosmonaut. Era mov cu dungi albe. Uneori o purtam în casa şi mă prefăceam că sunt pisică, pentru că avea un rest lung de împletitură în spate. Cu ce rost nu ştiu, tot ce ştiu e că o mereu cădeam jos când eram trasă de moţ de către colegi. Nu numai eu o păţeam, ci toţi copiii cu căciulă de cosmonaut.
Papuci cu leduri n-am avut. Aveau doar ci cu părinţi în străinătate. Tot ei aveau şi ceasuri cu bec.
Aveam însă cel mai zdravăn elastic din cartier. Deseori mă jucam singură. Îl prindeam în gard. Partea bună era că eu câştigam de fiecare dată.
În zilele ploioase mergeam la tanti Nina şi la nea Gicu şi îmi spuneau povestea cu Viorel şi Viorica, ilustrând-o cu nasturi coloraţi. Drept răsplată le spălam chiuveta.
Ieri nu-mi aminteam foarte multe despre copilăria mea, dar azi dimineaţă m-am trezit din cauza unor papuci care chiţăiau. Mai aveau şi formă de şoarece.

...Mi-e lene sa dau titlu

De ce ti-e frica, de aia nu scapi...

Mi-e frica de lene. Ma contopeste si ma lasa sa dorm nestingherita, invelita cu un cearceaf la fel de lenes. Ascult doar muzica lenta si mi-e lene sa ma duc sa-mi iau apa din frigider. Uneori ma chinui sa deschid ochii, iar telecomanda e prea departe ca sa ma ridic dupa ea.
Sufar de lene si pe la sala n-am mai trecut de mult. Ma hranesc doar cu glumele colegului de apartament si tanjesc dupa o felie de harbuz...
Salvati-ma!!!

Fobia de şosete rupte

Şosete albe, roz cu căpşuni, şosete cu degete, foarte colorate, şosete vesele sau triste, şosete care parcă te ciupesc, şosete fără pereche...am numărat şi am 50 de perechi de şosete. 45 de perechi în sertarul special pentru şosete şi alte câteva perechi uitate prin pantofi...



Mama se chinuia să le cose ca noi, dar ele mereu se uitau la şosetele mele, când mă descălţam la intrare. Eu nu aveam şosete noi decât la sărbători şi nu erau ca ale lor, cu desene sau floricele, ale mele erau flauşate şi deseori ude. " Uite, ţi-a ieşit cartoful afară!", de asta mă temeam. Îmi aduc aminte pălăriuţa roşie din care mama scotea acele şi începea să ţese sâmbăta de dimineaţă. Mă tot întreba "Cum reuşeşti să le rupi, te rod pantofii?". Nu mă rodeau, mai degrabă îmi ieşeau degetele e afară. Nu aveam un sertar pentru şosete, pur şi simplu le aruncam jos, în dulap. Când căutam cu mâna şi nu găseam nicio pereche, îi ceream mamei din şosetele ei de nailon. Mereu i le rupeam...

De Paşte şi de Crăciun, fraţii mei primeau câte o pereche de şosete, obligatoriu. Şi acum încă mai primesc. Eu îmi cumpăr, de fiecare dată când merg la cumpărături mă opresc la şosete. Nu ştii cum e să te descalţi şi să ai ieşit degetul afară când te duci la ziua cuiva. Am numărat, şi am 50 de perecchi de şosete, şosete albe, roz cu căpşuni, şosete cu degete, foarte colorate, şosete vesele sau triste. O pereche de şosete în plus nu strică niciodată...

Caniculă cu gust de ciocolată

Geamul spart nu o ajută să ciupească din ciocolata expirată, uitată la vedere după ce au închis magazinul. Trage de clanţă şi vede că nici aşa nu merge. Se uită la ambalaj şi linge geamul. Trage aer în piept şi îşi imaginează căldura mirosind a ciocolată. Nici nu ştie dacă-i fată sau băiat, oricum fusta roşie pe care o poartă a căpătat-o de la o vecină. Nu are cercei şi nici părul lung, are însă o privire care o dă de gol. Mama ei nu îi spune poveşti la culcare.
La 50 de metri mai încolo, tac-su stă culcat cu capul pe masă şi cu o bere terminată în faţă. Erau banii ei pentru ciocolată. E prea mică să găsească o plăcere într-o gură de bere. Nu mi-a trecut prin cap să-i cumpăr o bomboană...

Privilegiul de a fi mireasă

Gânduri...

"Eu vreau să mă mărit în luna iunie, când florile de iasomie or să-mi fi buchet, când soarele nu va mai avea zâmbet fals şi când ploaia va plânge bucuria mea. Vreau rochie albă, cu trenă şi voal catifelat. Am să mă mărit vara..."

Aşa visa Ana când ne jucam cu păpuşi în faţa blocului. Eu o ascultam şi mă lăudam cu rochia de prinţesă pe care o croisem pentru Barbie. Ana închidea ochii şi se gândea la prinţul ei frumos. Vraja se rupea după o ploaie zdravănă şi după ce ne mai cafteam la colţ de bloc plecam fiecare pe la bunici în vacanţă. Dintr-o vacanţă nu am mai vazut-o. Plecase cu un flăcău în Italia, la produs, ziceau unii. Eu ştiam că a plecat după iubire.
Şi aşa a fost, azi am văzut-o îmbrăcată în alb, cu o fetiţă micuţă la piept şi cu prinţul ei de braţ. Se duceau spre primărie. Visul Anei s-a împlinit doar că ploaia nu a ocolit-o şi pe la colţ de bloc soarele asculta babele bâlbâite: "Ce i-a trebuit rochie albă dacă are copchil, mă-sa n-a ştiut să-i spună." Eu am trecut pe lângă ele şi am zâmbit. A trecut şi Ana, veselă şi cu ochii luminaţi, era purtată de buchetul din flori de iasomie. Păcat că nu e luna iunie...

Când cerul cade

Păcat că nu vrei să ştii ce mă macină, de ce am pornit cu atata furie să scriu lucruri pe care nici nu le gândesc. Mi se pare că totul e prea mic pentru tine şi că lumea e înghesuită de minciuni şi de sentimente false. Nici nu ai învăţat să numeri cuvinte şi nici nu ştii cum miroase curcubeul. Nici nu vrei să ştii dacă mă mai gândesc la lucruri frumoase. Ei bine, îţi spun eu, nu mai ştiu ce înseamnă veselia, azi, o albină şi-a dat acul doar ca să-mi facă mie rău. Cum poţi să ghiceşti în stele fără să minţi? Cum poţi să mă muşti de inimă?

Autostrada melcilor

Vine melcul supărat,
O furnică l-a pişcat,
Şi cum vine pâş-pâş-pâş,
Întâlneşte-un cărăbuş,
-Dă-te-ncolo, nu sta-n drum,
Că te iau în coarne-acum.


Azi m-a inspirat un melc...

Câteodată îmi dau seama că nu ma aştept nimic. Trec zilele ca visele şi pe mine nu mă aşteaptă nimeni şi nimic la graniţa dintre iunie şi iulie. Nu am nicio zvâcnire de bucurie când mă gândesc la vacanţa lungă. Doar ore nesfârşite de ploaie şi zâmbete fugare când văd oamenii fugind de picăturile reci, doar nervi pentru soarele cald şi nopţi nedormite, doar inspiraţie proastă, doar dor, dor nebun de fericire. Eu nu m-aş încumeta să pornesc la drum lung şi anevoios prin munţi, nu aş avea curaj să mă plimb cu cortul în spate printre stânci, eu nu mă gândesc la plimbările de seară, în căutare de idei. Eu nu vreau vacanţa asta, o dau altcuiva.

Tratat de "piţipongeală"(CAPITOLUL 2)

Piţipoancă vs. cocalar


Un alt aspect care a complicat viaţa piţipoancelor este apariţia cocalarului. Cocalarul este o specie care se înmulţeşte zilnic, un cocalar novice trecând mult mai repede peste perioada de pregătire. Acesta vine în mai multe forme şi se hrăneşte cu viaţa noastră. Un cocalar normal îşi duce veacul în oraşele de provincie şi locuieşte într-o maşină.
O zi din viaţa unui cocalar e foarte greu de descris: dimineaţa se trezeşte, porneşte motorul şi face vreo două ture prin oraş, să vadă cine a mai ieşit la bulevard. Se duce la non-stopul de la ieşire din oraş, îşi ia o cafea şi o savurează printr-o altă tură pe străzile centrale. El poate fi uşor recunoscut, datorită gestului pe care-l face, din reflex. Cu manelele la maxim, acesta scoate capul pe geamul maşinii şi se uită după tine, ca în filmele americane. Trece încet, astfel încât îi poţi vedea părul blond vopsit şi ochelarii de imitaţie Gucci.
Dar, ce vânează acest animal feroce? Ei, bine, aici am ajuns la partea mai interesantă a acestui capitol. Cocalarul e pregătit să vâneze piţipoance. Se respectă lanţul trofic terestru. Cu portofelul plin de chitanţe, cocalarul trece încept pe lângă femelă, strijinindu-se de volan cu mâna dreaptă iar cu mâna stângă îşi scoate ţigara din bot. Face două cercuri şi trece mai departe. A vrut doar să-i arate piţipoancei că el e şeful. Femela, de obicei se împerechează seara, aşa că al nostru cocalar trage o fugă până în bazar, îşi mai cumpără un tricou D&G la 30 RON şi aşteaptă momentul propice să atace. Mai departe nu am putut filma în vizuina cu geamuri fumurii a cocalarului. Aşteptăm acum puii care, probabil, se vor naşte în captivitate.

O zi normală

Da. Am încercat şi eu să am o zi normală. Dar se pare că nu mi-am ales bine ziua. Nu azi. De dimineaţă m-am trezit cu faţa la cearceaf. Era roz. Avea şi câteva flori, nu roz.
Într-o zi care părea normală, pe o căldură care a început în momentul în care am ieşit eu din bloc, m-am gândit să ma duc şi eu, ca un om aproape normal, la piaţă, să cumpăr doi castraveţi şi nişte salată.
De aici începe ziua mea normală.
La intrarea în piaţă, la soare, într-un cărucior stricat, dormea cu gura deschisă, un pici, mai negru, iar lângă el, pe o cutie de carton, se întorcea de pe o parte pe alta un puradel mai mic, în tricou şi pampers. Maică-sa, o femeie zdravănă, vindea ceapă, vişine şi "corcodele".
Nimic anormal, o zi normală la piaţă. Mai încolo, alt moş cu câteva sticle de lapte, fiert la soare, se uita după o don-şoară cu buricul gol şi cu un tatuaj cât piciorul, care vindea frunze de viţă-de-vie.
Cu o plasă în mână şi cu geanta în cealaltă, am fugit să prind un autobuz, când, am simţit că mă trage cineva de geantă. M-am întors şi un flăcău, cu un rânjet murdar m-a întrebat unde e gara. Probabil voia să caute adresa în agenda mea, sau salvată în ciornele telefonului meu.
Nimic anormal...

Tratat de "piţipongeală"(CAPITOLUL 1)

Piţipoancă pentr-o zi

Aseară mi-am dat seama cât de deştepte sunt şi ce aprecieri de bun gust sunt în stare să facă. Sunt desăvârşite, minunate, plăcute, frumoase, cunoscute, pline de graţie. E un statut pe care îl primesc atunci când îşi depun jurământul. Din acel moment au tot ce şi-au dorit vreodată: buze ţuguiate, băieţi "muşchiuloşi" la picioare, o viaţă parfumată şi haine cât mai colorate. În plus, tot atunci, primesc trofeul în mână: placa. Ce ar face o piţipoancă fără placă? Nici nu vreau să mă gândesc.
Dar, până să ajungă maturitatea statutului, o piţipoancă novice trebuie neaparat să urmărească nişte paşi. Doar aşa vor ajunge în Regatul de cleştar la Piţipoancelor, unde le aşteaptă matca (după nume slav).

6 paşi să devii piţipoancă

Primul pas este şi cel mai greu, e un pas care-i dă curaj şi nesimţire. Recruta trebuie să-şi ia de mână o prietenă, care ar vrea şi ea să ajungă piţipoancă atunci când va fi mare, şi să se aşeze pe o bancă, la bulevard neaparat. Acolo, trebuie să stea, să privească şi să analizeze în gând oamenii care trec. Apoi, după ce crede că se descurcă, trebuie să acţioneze. Să comenteze la oameni. Dar nu în orice fel, într-o anumită ordine. Începe de la papuci, apoi la geantă, şi în cele din urmă se leagă de primul gest pe care îl face subiectul. Odată proba trecută, piţipoanca trece la următorul pas, imediat.
Se duce la superioara sa, piţipoanca din bloc şi-i înşiră impresiile pe care le-a făcut (asta în cazul în care a primit feed-back, de obicei nu primeşte. Ei aseară, de la mine, a primit :D). Trebuie să arate că e competentă şi că-şi merită rolul. Dacă a avut comentarii întemeiate, recruta va trece la pasul 3. Dacă nu, repetă primul pas.
Pasul trei e ceva mai uşor, asta pentru că piţipoanca în devenire se pregăteşte pentru această etapă de când a învăţat să-şi tragă pantalonii (depinde de fiecare). Va primi un dulap cu haine de toate felurile. Va fi rugată să aleagă trei ţinute, diferite. Bineînţeles, care ţin de meseria adorabilă de a fi o piţipoancă. Are dreptul la o singură greşeală. La a doua e descalificată şi va rămâne doar cu primii doi paşi absolviţi. Va mai avea dreptul să încerce abia după doi ani.
Dacă nu greşeşte, va trece la pasul patru şi, respectiv, la şefa sa, piţipoanca de cartier. Ea o va pune să aleagă cocalarul perfect din 10 baieţi. În cazul în care îl alege bine, va rămâne cu el o săptămână şi va trece la următorul pas.
Pasul cinci cînstă într-o serie de traininguri la Şcoala de Piţipoance. Va primi un set de teste, pe care va trebui să le greşească în ultimul hal. Apoi, va primi lecţii de "buzaţie", de mers, de îmbrăcat şi de pieptănat. După ce a absolvit şi această teaptă, poate să se numească piţipoancă.
Pasul şase e cel mai important, ajunge la matca piţipoancă, cea care va lua ultima decizie. Dacă-i place faţa ei, o trece, dacă nu, la coadă cu ea.

Aţi văzut vreodată o piţipoancă? Sunt peste tot, în scări de bloc, la semafoare, prin maşini, printre maşini, pe la balcoane. Caută subiecte de bârfă şi îţi fac poze dacă eşti îmbrăcat/ă prost. Vor să ne conducă...

Drum bun...

Noaptea trecută am avut trei vise diferite. Nu am îmbrăţişat luna, că nu se vede de la mine din balcon, se vede tot oraşul dar luna se ascunde. Nu vreţi să ştiţi ce am visat spre dimineaţă. De ce trebuie să plecaţi? Am să am iar vise neplăcute. Vă pun visele mele la pachet, să le citiţi în tren, spre casă. Nuu vreţi să ştiţi ce am visat spre dimineaţă. Mi se pare că a trecut atata timp de când nu v-am văzut. Nuuu vreţi fetelor să ştiţi ce am visat spre dimineaţă... Să-mi scrieţi! Să număraţi razele de soare şi să vă gândiţi la mine. Eu am să număr picăturile de ploaie până când ne vom vedea. Nuuuu vreţi să ştiţi ce am visat spre dimineaţă, chiar nu vreţi. Totul e alb-negru.
N-am să vă spun ce am visat spre dimineaţă!

Despre "Vise-la-pachet"...

M-am săturat să ma răzgândesc în ultima clipă, să nu ştiu cum e să o iei pe calea greşită. M-am săturat să caut sfaturi şi să fac totul aşa cum trebuie. Vreau să ştiu cum e să trăieşti numai pentru tine, vreau să învăţ să fiu egoistă. M-am săturat să mă cert şi să am dreptate. De astăzi am să visez.
Luca mi-a spus azi că va atinge cerul şi soarele când va fi mare. Eu nu m-am gândit niciodată că aş putea face-o. Mâine am să îmbrăţişez luna.

Pân` la urmă tot nu scapi

Te găteşte de paradă,
Te ciocneşte cap în cap,
Şi îţi zvârle coaja-n stradă.

Un "de ce" scurt:

- pentru că aşa am vrut eu;

- pentru că mi-a promis Alex că mă ajută şi nu am vrut să ratez această oazie;

- pentru că toată lumea are şi eu nu aveam;

- pentru că, de o bucată de vreme mi-am dat seama că gândesc.

Un "de ce nu" scurt:

- pentru că nu vrea Giani;

- pentru că nu am timp :)), eu mereu fac ceva: nimic;

- pentru că nu am bani de site.

De asta, aţi înţeles?

E mai uşor decât să ţii un jurnal, că pe ăla nu ţi-l citeşte nimeni...sau nu trebuie:))..Eiii, de asta!

Însiropat în suflet de copil

M-am trezit cu soarele în priviri şi ea mă răsfaţă cu îmbrăţişarea ei caldă. În următorul moment mă sărută lin pe frunte şi-mi zice cât de mult însemn pentru ea. Îmi ia mâna în palmă şi o priveşte de parcă nu-i vine să creadă. Îmi spune poveşti şi-mi cântă cântece de primăvară. Mă poartă peste tot cu ea şi nu se mai satură să mă ţină strâns la piept. Hainele-i miroase a tămâie şi a busuioc şi parfumul din păr e de nerecunoscut. Se mai uită o dată la mine şi mă aşează ca pe un bibelou de porţelan pe o păturică moale ca din praf de nori.
Doar ea mă voia din tot sufletul şi datorită ei m-am născut în luna martie a acelui an. Îi gânguream minciunele şi mă mângâia pe perişorul blond şi zulufat şoptindu-mi din amorurile ei. Chicoteam ascuţit şi o priveam cu ochii mari şi verzi. Doar noi ne înţelegeam de minune şi doar ea îmi simţea nevoia din plânset.
După ce-am crescut mi-am dat seama că ea avea chipul celei ce mă îngrijea şi mă alina.
Nu i-am observat însă tristeţile din priviri şi nici nu i-am putut citi sufletul. Nu-i vedeam decât zâmbetul la cuvintele mele stâlcite. Mă certa doar când făceam mofturi sau copilării. Mă ţinea strâns de mână când traversam strada.
Acum caut s-o înţeleg şi câteodată îmi dau seama că ea gândeşte prea porfund. N-am să-i ajung niciodată din urmă la poveţile ei. N-am să pot să-i urmez sfaturile pentru că sunt prea măreţe pentru mine.
Cea mai frumoasă zi din viaţa ei a fost atunci când m-am născut eu. Soarele acelei zile nu a apus însă. Păcat că nu-mi mai amintesc nimic şi trebuie să inventez sau să rostec cuvintele altora. Păcat că n-am să văd niciodată clar chipul care mă alinta.

Despre mine, cânt

El: Ce faci?

Eu: Nimic.

El: Dar asta ai făcut şi ieri...

Eu: N-am terminat...