M-am trezit cu soarele în priviri şi ea mă răsfaţă cu îmbrăţişarea ei caldă. În următorul moment mă sărută lin pe frunte şi-mi zice cât de mult însemn pentru ea. Îmi ia mâna în palmă şi o priveşte de parcă nu-i vine să creadă. Îmi spune poveşti şi-mi cântă cântece de primăvară. Mă poartă peste tot cu ea şi nu se mai satură să mă ţină strâns la piept. Hainele-i miroase a tămâie şi a busuioc şi parfumul din păr e de nerecunoscut. Se mai uită o dată la mine şi mă aşează ca pe un bibelou de porţelan pe o păturică moale ca din praf de nori.
Doar ea mă voia din tot sufletul şi datorită ei m-am născut în luna martie a acelui an. Îi gânguream minciunele şi mă mângâia pe perişorul blond şi zulufat şoptindu-mi din amorurile ei. Chicoteam ascuţit şi o priveam cu ochii mari şi verzi. Doar noi ne înţelegeam de minune şi doar ea îmi simţea nevoia din plânset.
După ce-am crescut mi-am dat seama că ea avea chipul celei ce mă îngrijea şi mă alina.
Nu i-am observat însă tristeţile din priviri şi nici nu i-am putut citi sufletul. Nu-i vedeam decât zâmbetul la cuvintele mele stâlcite. Mă certa doar când făceam mofturi sau copilării. Mă ţinea strâns de mână când traversam strada.
Acum caut s-o înţeleg şi câteodată îmi dau seama că ea gândeşte prea porfund. N-am să-i ajung niciodată din urmă la poveţile ei. N-am să pot să-i urmez sfaturile pentru că sunt prea măreţe pentru mine.
Cea mai frumoasă zi din viaţa ei a fost atunci când m-am născut eu. Soarele acelei zile nu a apus însă. Păcat că nu-mi mai amintesc nimic şi trebuie să inventez sau să rostec cuvintele altora. Păcat că n-am să văd niciodată clar chipul care mă alinta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu