Mă văd peste ani, la casa mea, alături de cei dragi

Cînd a ales calea pribegiei, Aurica Abălaşei nu credea că peste 7 ani , viaţa o va lăsa tot departe de casă, printre străini. Întîi fusese o soluţie de moment, pe care acum, de multe ori o regretă, pentru că a pierdut cele mai dragi momente din viaţa nepoţilor şi chiar nunta băiatului său. De prima plecare în Italia abia îşi aduce aminte, noroc că şi-a notat cîteva idei într-un caiet prăfuit de vreme. Iar de fiecare dată cînd zîmbeşte, o face pentru că se gîndeşte acasă la cei dragi. Micile momente de fericire o găsesc vorbind la telefon cu fiica şi povestindu-i ca-ntre fete. Acum, la atîţia ani distanţă de momentul în care a luat decizia de a-şi lăsa familia în spate pentru a pleca să muncească pentru străini, Aurica mai are o singură dorinţă, să-şi vadă copiii laolaltă şi să facă o poză cu nepoţii în braţe. Cea pe care o are e deja veche, mai ales acum cînd familia se măreşte.

Alexandra Şandru: Daca ar fi să îmi descrieţi Roma în cîteva cuvinte, cum aţi face-o?

Aurica Abălaşei: Cînd eram în România visam să vizitez acest oraş, apoi, după ce-am reuşit să văd o parte din vechea Romă ,vizitînd sau uitîndu-mă la filme documentare despre Italia mi-am spus că Roma este un oraş pe care doar să-l vizitezi, nu şi unde să locuieşti o viaţă.

A.Ş: De ce vă este cel mai tare dor cînd vă gîndiţi la România?

A.A: De rîsul zglobiu al nepoţeilor, de crîngul de lîngă rîul ce trece prin oraşul meu şi de îmbrăţişările copiilor mei. Acestea nu aş putea să le găsesc niciunde.

A.Ş: Vă mai amintiţi de prima plecare în Italia?

A.A: A fost emoţionant pentru că am lăsat în ţară fetiţa care încă nu împlinise 14 ani şi pe toţi cei dragi, şi cu speranţa că voi putea să mă întorc într-o zi să-mi pot face un viitor mie şi copiilor mei. M-am urcat în maşina şi nu conteneam să mă opresc din plîns. Fiica mea îmi făcea cu mîna şi încă nu mă gîndeam că n-am s-o mai văd pentru 2 ani. Dar am ridicat capul sus, mi-am şters lacrimile şi am mers mai departe. Şi iată-mă, după 7 ani, pot fi fericită că ai mei copii au viitorul cît de cît pus la punct şi că ştiu unde să mă găsească atunci cînd caută o vorbă bună sau chiar o îmbrăţişare. Mă gîndeam eu vreodata că ei vor ajunge în aceste locuri străine să mă viziteze? Iaca s-a întîmplat. Dar gîndul meu este mereu la căsuţa mea, pe care mi-am făcut-o aşa cum mi-am dorit. Şi nimic nu stinge dorul de nepoţi şi dorinta de a-i avea pe toţi laolată, doar pentru mine, pentru măcar o seară. A trecut mult timp de atunci...mai am cîteva amintiri notate într-un caiet dar mi-e teamă să le citesc, să nu-mi aduc aminte de durerea acelei zile de 19 februarie.

A.Ş: Aţi găsit ceva acolo care să vă amintească de ţara natală?

A.A: Da, o pancartă în Marele Parc al Romei, pe care scria „Bucharest, capitala de la Romania”, şi bineînţeles, atunci cînd încă eram în Roma, graiul românesc dupa care întorceam capul şi care mă facea să mă simt ca acasă. Acum, după atîta timp, cînd spun acasă, mă cuprinde un fior şi aş vrea să mă întorc într-acolo dar încă nu pot spune că situaţia materială este bătută în cuie. Ani de muncă grei am avut şi nu ştiu cîţi or să mai fie dar dacă aş avea un mijlloc de trai decent m-aş întoarce oricînd în ţara pentru că nu mai pot de dor. Nu voi uita niciodată de unde am plecat şi asta le spun mereu şi copiilor mei.

A.Ş: Cum este să locuieşti în Roma, aproape de centrul istoric şi să te gîndeşti că de pe geam aproape vezi una din cele 7 noi minuni ale lumii?

A.A: Normal că e un sentiment de mîndrie să ştii că ai ajuns să vezi cu ochii tăi Colosseumul sau să calci pe urmele romanilor pe vechea Via Appia. Să vezi Columna lui Traian şi să trăieşti cu gîndul că de acolo, o frîntură te poartă spre acasă.

A.Ş: Unde vă imaginaţi că vă veţi petrece bătrîneţea?

A.A: E greu de spus. Mă văd peste ani, la casa mea, alături de cei dragi şi de nepoţii mei. O casuţă mică, parcă abia răsărită, cu flori la geam şi cu grădina verde, unde să mă întorc în copilărie alături de nepoţeii mei, unde să-mi pot planta flori şi copaci şi unde să stau la umbra şi să-mi ascult fiii povestind din copilăriile lor. Mă văd arătandu-le cît de frumoasă este Italia. Şi da, uneori pot spune că aş rămîne aici, doar dacă aş putea să-i iau pe toţi cei dragi cu mine, pentru că unde sunt, muntele pică în mare şi pădurea mi-e acoperiş. Dacă aş putea să iau un petic de aici şi să-l aduc în România, aş fi un om fericit.