Singurul bec din încăperea cu 20 de paturi se stingea la ora 9 seara. Atunci, candelele din ceară roşie începeau să fie aprinse pe furiş. Pîlpîiau cîte una la fiecare fată în mînă. Lumînarea ei era aşejată cu grijă pe cearceaful înflorat, semnat cu iniţialele NV. Unele fete îşi ţeseau hainele tocite, unele povesteau aprinse despre idilele lor iar altele inventau jocuri şi rîdeau înfundat. Mama nu le asculta. Citea poveşti în care îşi găsea mereu un rol potrivit, cărţi care o făceau să viseze la o viaţă mai uşoară.
Deseori scria poezii pentru mine, le amesteca repede cu un gram de suflet şi le ţinea ascunse sub pernă. Nimeni nu ştia de ele. Nici eu n-am ştiut. Lumina palidă o lăsa fără suflare, bufnea în plîns şi se uita pe geam la clopotniţa bisericii Sfîntu Sava. Oraşul întunecat se ascundea sub ramurile mari ale brazilor iar ploaia deasă ciupea geamul de parcă voia să-i stingă lumînarea. Mai punea deoparte cîte un rînd pentru fata ei, unul pentru viaţă şi unul pentru bătrîneţe. Închidea poezia cu un strop de ceară cerîndu-i lui Dumnezeu lumină. El nu-i putea da, nu tîrziu în noapte. Simţea cum întunericul îi muşcă din clipele primite în dar şi refuza să lupte. Se cufunda în vis şi aştepta răsăritul soarelui. Pe lumină însă nu-şi putea continua poezia, doar întunericul îi aprindea lumînarea. Într-o noapte nu a vrut să o mai parindă.
Mama nu mi-a terminat poezia. M-a lăsat pe mine să o termin dar nu ştia că mie îmi va fi frică de întuneric. Am încercat să scriu cîte un cuvînt pentru fiecare rază de soare. Nu-i nimeream însă rimele din roze. Întunericul e un sfetnic dar lumina te judecă foarte aspru. Eu nu mai pot scrie nici un rînd, am nevoie de prea multă de lumină.
Oare cum se va sfîrşi poezia noastră?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu