Cântec de păcălit Miţura

Nu vreau să renunţ la bube şi mucegaiuri. Dar cine se oferă să mai scrie despre frumuseţile împroşcate cu noroi? Poate tu... sau eşti prea ocupat ? Poate colegul meu de apartament, care fredonează mereu versuri din Coldplay, sau poate vreun politician, care nu şi-a încercat norocul în artă până acum.
Cum nu vrea nimeni, m-am gândit eu să rescriu poeziile şi romanele interzise, pentru copiii tăi. Aşa că am să-ncep cu Psalmii şi Florile de mucegai ale lui Arghezi, pe care am să le refac pe un petic de cămaşă sângerie, cu o pensulă din toiagul lui Aaron. Voi picta o poezie de trei rânduri şi jumătate, în care să încapă toate metaforele lui , sub semnătura mea.
Pe Blaga l-aş scoate din întuneric şi i-aş ciopli un trandafir fără ghimpi din ochi, buze, flori şi morminte. Aş vorbi cu zeul Pan să-i răspundă la întrebări şi să-l lase să scrie versuri pure pe Coloana Infinitului.
O voi căuta pe Otilia şi am s-o pun să-mi dezlege enigma lui Călinescu. Am s-o pun să-şi strângă romanele franţuzeşti şi dantelăriile şi am s-o aduc în secolul XXI, să-şi găsească un Felix de prin cartierele mărginaşe ale Iaşului. Nu va mai fugi pentru că nu am să o mai las. Am să o ţin legată de prezent pentru că are multe de povestit.
La sfârşit am să le leg pe toate într-o carte subţire, pe care o voi ascunde sub un salcâm bătrân, să se învechească până la anul. Nu voi repeta greşeala să le las moştenire copiilor mei, scrierile mele vor fi ale nimănui, vor fi ferite de slăvi sau critici.Ş i dacă va avea cineva ceva de spus despre ele, le voi schimba de nenumărate ori.
Cine vrea să facă toate astea în locul meu ?

Versuri ascunse în noapte

Singurul bec din încăperea cu 20 de paturi se stingea la ora 9 seara. Atunci, candelele din ceară roşie începeau să fie aprinse pe furiş. Pîlpîiau cîte una la fiecare fată în mînă. Lumînarea ei era aşejată cu grijă pe cearceaful înflorat, semnat cu iniţialele NV. Unele fete îşi ţeseau hainele tocite, unele povesteau aprinse despre idilele lor iar altele inventau jocuri şi rîdeau înfundat. Mama nu le asculta. Citea poveşti în care îşi găsea mereu un rol potrivit, cărţi care o făceau să viseze la o viaţă mai uşoară.
Deseori scria poezii pentru mine, le amesteca repede cu un gram de suflet şi le ţinea ascunse sub pernă. Nimeni nu ştia de ele. Nici eu n-am ştiut. Lumina palidă o lăsa fără suflare, bufnea în plîns şi se uita pe geam la clopotniţa bisericii Sfîntu Sava. Oraşul întunecat se ascundea sub ramurile mari ale brazilor iar ploaia deasă ciupea geamul de parcă voia să-i stingă lumînarea. Mai punea deoparte cîte un rînd pentru fata ei, unul pentru viaţă şi unul pentru bătrîneţe. Închidea poezia cu un strop de ceară cerîndu-i lui Dumnezeu lumină. El nu-i putea da, nu tîrziu în noapte. Simţea cum întunericul îi muşcă din clipele primite în dar şi refuza să lupte. Se cufunda în vis şi aştepta răsăritul soarelui. Pe lumină însă nu-şi putea continua poezia, doar întunericul îi aprindea lumînarea. Într-o noapte nu a vrut să o mai parindă.
Mama nu mi-a terminat poezia. M-a lăsat pe mine să o termin dar nu ştia că mie îmi va fi frică de întuneric. Am încercat să scriu cîte un cuvînt pentru fiecare rază de soare. Nu-i nimeream însă rimele din roze. Întunericul e un sfetnic dar lumina te judecă foarte aspru. Eu nu mai pot scrie nici un rînd, am nevoie de prea multă de lumină.
Oare cum se va sfîrşi poezia noastră?

Cadou pentru mama

"Puiul mamei", imi rasuna in urechi vocea linistitoare a mamei la fiecare cuvant pe care il scriu. Zambesc doar cand ma gandesc la ochii ei veseli si la alinarea pe care mi-o da vocea ei prin telefon. Dar stai! Mama, am uitat ca nu trebuie sa vorbesc la persoana a IIIa, scrisoare e pentru tine, iubita mea!
Stiu ca acum zambesti si simti ca ma strangi in brate. Ajuta-ma si pe mine sa-mi stapanesc suflarea si sa putem sta de vorba.

---

Si-acum sa va povestesc despre mama mea, pe care o simt de zece ori mai departe cand ma gandesc ca n-am mai vazut-o de aproape un an.
Cuvintele care imi vin in cap s-ar restrange la o imbratisare apasata de cateva ore. Cand stiu ca ma duc acasa, sun la usa si nu-mi deschide nimeni ma simt vinovata. Mama a trebuit sa plece la munca in Italia pentru mine, ca sa ma poata tine in facultate si sa nu-mi lipseasca nimic. Cand ma gandesc la sacrificiul pe care il face ea mi se pare ca o tradez. Ca nu merit ca ea sa inghita atatea pentru mine, ca eu ar trebui sa ma descurc singura. Am sa sterg vina doar cu gandul ca intr-o zi am s-o pot rasplati cumva, macar cu un zambet larg si multumitor, pe care nu pot sa i-l dau atunci cand imi primesc banii de la banca. Un dat din cap nu e de ajuns pentru ce face ea, iar uneori uit sa-i dau pana si acel simplu "multumesc".
Dar cel mai mult ma doare ca nu pot sa vorbesc cu ea la telefon cum vorbeam odata si sa-i povestesc de fiecare "Foarte bine" pe care l-a luat Serban sau la fiecare poezie rostita de Luca.
Mama a uitat cum e sa planga. I-au secat lacrimile de dor, iar atunci cand se chinuie sa-si verse amarul nu reuseste sa scoata decat un sunet sec de "lasa, o sa trecem noi si peste asta". Si tot ea e cea care ma apreciaza pana si pentru greselile mele, ea e cea care nu indrazneste niciodata sa-mi spuna "nu", chiar daca uneori stiu ca nu merit nimic.
Imi pare rau ca nu am stiut sa-i ascult vorbele la timp, ca uneori am trecut peste sfaturile ei si ca am facut cum am vrut eu. Acum nu mai am dreptul sa spun ca mi-e dor de zilele in care imi spunea citate din Drumes si ma indemna sa citesc. Nu mai am voie sa imi fie dor de imbratisarea ei cand ma gandesc ca atata timp cat a fost acasa nu mi-am facut timp sa stau mai mult cu ea. Si cand ma strage in spate de durere, nu mai am voie sa ma gandesc la alinare, pentru ca mereu fugeam la joaca din bratele mamei.

---
Mama isi dadea seama ca am crescut doar prin faptul ca trebuia sa se intinda ca sa imi prinda piciorusul in palma. Nu putea sa adoarma noaptea daca nu ma stia langa ea. Apoi, cand am inceput sa ma incalt cu papucii ei si sa-i cer sosete de matase si-a dat seama ca nu mai poate da timpul inapoi.
In fiecare an de 1 Mai ne dadeau drumul acasa de la scoala. Atunci am inceput sa-mi dau seama de ce e mama la fel de importanta pentru mine cat pentru toata lumea. Era ziua ei, toata lumea primea liber sa o sarbatoreasca pe ea. Asa ca nu numai in familie la mine era sarbatoare.

Mama, sa stii ca n-am uitat sa-ti spun povestea, doar ca umilul meu blog nu poate suporta dragostea pe care ti-o port. Te iubesc mult si nu am curajul sa-ti spun LA MULTI ANI!!! Nu asa!!!

Jocul Pirandei

"Cine-i Maria?" A inceput sa fuga dupa mine si aproape ca ma tragea de la spate. "Daca dai un banisor la copil iti spun". Ma opresc la magazin, cumpar o napolitana si i-o intind fetitei cu codite colorate, ei ii dau 1 leu si fug mai departe. "Sunt doua care cand te vad se rostogolesc de ciuda. Nu te vrea de nici un fel. Baiatu din sufletul tau il iubeste alta fata. Nu face casa cu tine ca esti legata, casnicia ta e legata 9 ani". I-am spus sa ma lase in pace ca nu vreau sa o mai ascult. " Pentru zece mii care ai dat mie si napolitana la copil. Stai sa-ti ghicesc. Nu fugi sa ramai descantata. Ia un ban in mana". Iau 1 ban,1000 de lei vechi. "Nu, asta nu e bun, unu de 5". Iau un ban de cinci si mi-l ia din mana. il impatureste si incepe sa-l boteasca bine. "Iti pare rau dupa el?". Ii zic nu. "Atunci sa-ti nu-ti para. Ai pe cineva bolnav". "Da", ii spun eu. "Si daca se face bine imi faci o cinste? Mai treci pe aici?". "Da dar lasa-ma in pace". "Ai avut o realizare, acu o saptamana". " Da ceasu mai inainte, ii zic eu". "Se uita la mine si nu stie ce sa-mi mai spuna: "Sunt doua care cand te vad mor". "Dumnezeu sa le ierte", ii zic eu si plec. Si uite asa am ramas fara 8 lei si am intarziat si la Conferinta. Nu dupa ce, prietena ei m-a blestemat ca nu-i dau si ei 1 leu.

X lucruri de care mi-e dor

Mi-e dor de mama, de telefoanele pe care mi le dadea dimineata, de duminicile pe care I le povesteam, de parfumul ei si de vocea ei blanda. Mi-e dor sa stau la ea in brate si sa imi mangaie parul.
Mi-e dor de zilele in care se chinuia sa-mi puna bigudiuri si de sfaurile ei. Asa mi-e de dor de cartile prafuite care ma asteptau acasa si pe care nu cutezam sa le citesc. Mi-e dor de citatele din Drumes si din Coelho. As vrea sa ma pot sta cu ea si sa facem planuri.
Mi-e asa de frica pentru ca in ultima vreme nici o dorinta nu mi se mai indeplineste. Am pierdut tot ce ma mai ajuta sa sper. Incep sa dezamagesc si asta nu-mi place. Nu stiu ce s-a intamplat cu Alexandra cea vesela, care nu ma lasa sa plang. Mi- dor de zilele de vara in care rataceam fara nici un plan, cu fiecare prietena care indraznea sa stea de vorba cu mine.
Acum primavara are ust amar, a praf, a sec…nu mai e dulce, nu mai sunt bucuroasa si nu mai am curaj sa visez. Mi-e dor de mine si mi-e dor de mama!!! Mi-e dor de voi…

Multumesc prietenilor mei!!!

Recunosc ca mi-ati fost de ajutor. Va multumesc din suflet pentru ce ati facut sa ma scapati de vecinul manelist de deasupra. Ma rugam zi de zi sa-si rupa un picior sa stea astea doua saptamani, cat sunt eu in vacanta, in spital. Uneori ma rugam sa castige o vacanta la Paris, numai sa plece. Am fost plecata doua zile de acasa si azi dimineata cand m-am trezit...MINUNE...nu se mai auzeau manele, si era ora 10, ora la care el deja trebuia sa dea drumul la muzica. Vroiam sa incep sa-i fac un jurnal muzical, dar...rugile mi-au fost ascultate. Nu stiu cine a tinut cont de statusul meu, dar astazi nu a mai trebui sa bat in teava.

Boala e cucoana mare

Poate e prea tarziu, dar tin sa va povestesc despre sarbatorile minunate pe care le-am avut. Dupa doua saptamani de post, cu incredere ca imi vor fi iertate pacatele, a venit si ziua cea mare in care mi-am incantat papilele gustative cu bunatati pline de maioneza si am ciupit si o bucatica de carne de porc. De ajuns ca sa stau la pat toate cele trei zile de Craciun. Asa ca, fara colinda si fara asteptaraea Mosului. Am stat linistita si nu m-am mai atins de nicio salata cu hrean. Am baut insa ceaiuri cat pentru toata iarna. Mi-am revenit intr-un final, dupa un portofel de pastile, cumparate de urgenta de la farmacie. Doua zile a durat bucuria de a manca din prajiturile minunate pe care le-am primit de pe la rude. Apoi, ca o ultima surpriza pe 2009, in ziua de Revelion, incet, incet, au inceput sa mi se inflameze amigdalele. Si asa, o zi, doua, trei, s-a terminat vacanta si eu tot gemand dupa Tachisept, doar doar sa pot sa beau un ceai. Acum, cand ma gandeam si eu ca ma apuc de treaba si ma fac fata serioasa, cu chef de munca, m-a bufnit o raceala...Hai Alexandra, spor la ceaiuri si la somn. Am nevoie de o vacanta!!!