Am deschis două expoziţii şi apoi mi-am creat profil pe Facebook

Arta decorativă e o pasiune de care nu te plictiseşti niciodată. Dar pentru asta ai nevoie de răbdare şi migală, lucruri pe care nu le poţi lua de ici de colo. Aceste două abilităţi o ajută pe doamna Elena Nicoară în fiecare zi cînd pune mîna pe o sticlă, pe care în cîteva ore o transformă în obiect decorativ. E o « afacere » care nesecită timp şi atenţie. Nu oricine o poate face.

Alexandra Şandru: De unde aţi dobîndit această pasiune pentru produsele hand made ?

Elena Nicoară: Pasiunea pentru frumos şi pentru lucrul de mînă am avut-o, cred, dintotdeauna. Odată cu ieşirea la pensie, ideea de a-mi ocupa timpul cu ceva frumos şi util s-a materializat în creaţiile mele. Curentul handmade şi informaţiile de pe Internet m-au inspirat.

A.Ş: Aveţi ceva de cîştigat în urma vînzării acestor produse sau toţi banii pe care-i cîştigaţi se duc pe materiale pentru producerea a astfel de articole hand made ?

E.N: Nu pot cuantifica cîştigul deoarece materialele sunt foarte scumpe. Cu siguranţă este foarte mic.

A.Ş: Vă mai amintiţi cum arăta primul obiect pe care l-aţi creat ?

E.N: Primul lucruşor a fost stîngaci şi mă face să zîmbesc de căte ori îl privesc pe blog.

A.Ş: De cît timp aveţi nevoie pentru un singur produs?

E.N: Nu cronometrez deoarece lucrez simultan la mai multe produse. Îmi amintesc însă de o sticla decorată cu motive greceşti la care am lucrat cinci ore neîntrerupt.

A.Ş: Ce vă inspiră în crearea fiecărui produs în parte ?

E.N: De cele mai multe ori este inspiraţia de moment. Uneori mă gîndesc la ceva anume şi iese altceva. Asta nu înseamnă că nu mai "fur" idei pe care le prelucrez după gustul meu.

A.Ş: Cum v-aţi promovat şi cum vă promovaţi în continuare produsele?

E.N: Prima idee de promovare a fost blogul. Am deschis două expoziţii şi apoi mi-am creat profil pe Facebook.

A.Ş: Am văzut de pe blogul dumeavoastră că v-aţi făcut prieteni prin toată Europa. Cum e să ştii că oameni care nu au aceeaşi cultură îţi împărtăşesc totuşi ideile şi îţi apreciază munca ?

E.N: Există comunităţi ale creatorilor handmade în toată lumea. De departe, polonezele, rusoaicele şi sud-americancele sunt cele mai bune. Din tutorialele lor am invăţat despre tehnicile de lucru şi despre materialele folosite.Vizitez site-urile, blogurile şi forumurile lor.

A.Ş: Ce pregătiţi special pentru aceasta primăvară?

E.N: In primăvară asta nimic spectaculos, de genul expoziţiilor sau tîrgurilor, pentru că mi-a ocupat timpul realizarea unor lucrări pentru un concurs de decoupage pe un forum de specialitate.

A.Ş: Cum vedeţi « afacerea » dumneavoastră în viitor ?

E.N: Bine spus "afacerea". Conceptul handmade este la început de drum pe piaţa românească (mulţi îl confunda cu kistch-ul) iar comunităţile de creatori încearcă să-l promoveze încît să devină o afacere. Sper ca în curînd fenomenul să aibă amploarea pe care o are în alte ţări.

Mă văd peste ani, la casa mea, alături de cei dragi

Cînd a ales calea pribegiei, Aurica Abălaşei nu credea că peste 7 ani , viaţa o va lăsa tot departe de casă, printre străini. Întîi fusese o soluţie de moment, pe care acum, de multe ori o regretă, pentru că a pierdut cele mai dragi momente din viaţa nepoţilor şi chiar nunta băiatului său. De prima plecare în Italia abia îşi aduce aminte, noroc că şi-a notat cîteva idei într-un caiet prăfuit de vreme. Iar de fiecare dată cînd zîmbeşte, o face pentru că se gîndeşte acasă la cei dragi. Micile momente de fericire o găsesc vorbind la telefon cu fiica şi povestindu-i ca-ntre fete. Acum, la atîţia ani distanţă de momentul în care a luat decizia de a-şi lăsa familia în spate pentru a pleca să muncească pentru străini, Aurica mai are o singură dorinţă, să-şi vadă copiii laolaltă şi să facă o poză cu nepoţii în braţe. Cea pe care o are e deja veche, mai ales acum cînd familia se măreşte.

Alexandra Şandru: Daca ar fi să îmi descrieţi Roma în cîteva cuvinte, cum aţi face-o?

Aurica Abălaşei: Cînd eram în România visam să vizitez acest oraş, apoi, după ce-am reuşit să văd o parte din vechea Romă ,vizitînd sau uitîndu-mă la filme documentare despre Italia mi-am spus că Roma este un oraş pe care doar să-l vizitezi, nu şi unde să locuieşti o viaţă.

A.Ş: De ce vă este cel mai tare dor cînd vă gîndiţi la România?

A.A: De rîsul zglobiu al nepoţeilor, de crîngul de lîngă rîul ce trece prin oraşul meu şi de îmbrăţişările copiilor mei. Acestea nu aş putea să le găsesc niciunde.

A.Ş: Vă mai amintiţi de prima plecare în Italia?

A.A: A fost emoţionant pentru că am lăsat în ţară fetiţa care încă nu împlinise 14 ani şi pe toţi cei dragi, şi cu speranţa că voi putea să mă întorc într-o zi să-mi pot face un viitor mie şi copiilor mei. M-am urcat în maşina şi nu conteneam să mă opresc din plîns. Fiica mea îmi făcea cu mîna şi încă nu mă gîndeam că n-am s-o mai văd pentru 2 ani. Dar am ridicat capul sus, mi-am şters lacrimile şi am mers mai departe. Şi iată-mă, după 7 ani, pot fi fericită că ai mei copii au viitorul cît de cît pus la punct şi că ştiu unde să mă găsească atunci cînd caută o vorbă bună sau chiar o îmbrăţişare. Mă gîndeam eu vreodata că ei vor ajunge în aceste locuri străine să mă viziteze? Iaca s-a întîmplat. Dar gîndul meu este mereu la căsuţa mea, pe care mi-am făcut-o aşa cum mi-am dorit. Şi nimic nu stinge dorul de nepoţi şi dorinta de a-i avea pe toţi laolată, doar pentru mine, pentru măcar o seară. A trecut mult timp de atunci...mai am cîteva amintiri notate într-un caiet dar mi-e teamă să le citesc, să nu-mi aduc aminte de durerea acelei zile de 19 februarie.

A.Ş: Aţi găsit ceva acolo care să vă amintească de ţara natală?

A.A: Da, o pancartă în Marele Parc al Romei, pe care scria „Bucharest, capitala de la Romania”, şi bineînţeles, atunci cînd încă eram în Roma, graiul românesc dupa care întorceam capul şi care mă facea să mă simt ca acasă. Acum, după atîta timp, cînd spun acasă, mă cuprinde un fior şi aş vrea să mă întorc într-acolo dar încă nu pot spune că situaţia materială este bătută în cuie. Ani de muncă grei am avut şi nu ştiu cîţi or să mai fie dar dacă aş avea un mijlloc de trai decent m-aş întoarce oricînd în ţara pentru că nu mai pot de dor. Nu voi uita niciodată de unde am plecat şi asta le spun mereu şi copiilor mei.

A.Ş: Cum este să locuieşti în Roma, aproape de centrul istoric şi să te gîndeşti că de pe geam aproape vezi una din cele 7 noi minuni ale lumii?

A.A: Normal că e un sentiment de mîndrie să ştii că ai ajuns să vezi cu ochii tăi Colosseumul sau să calci pe urmele romanilor pe vechea Via Appia. Să vezi Columna lui Traian şi să trăieşti cu gîndul că de acolo, o frîntură te poartă spre acasă.

A.Ş: Unde vă imaginaţi că vă veţi petrece bătrîneţea?

A.A: E greu de spus. Mă văd peste ani, la casa mea, alături de cei dragi şi de nepoţii mei. O casuţă mică, parcă abia răsărită, cu flori la geam şi cu grădina verde, unde să mă întorc în copilărie alături de nepoţeii mei, unde să-mi pot planta flori şi copaci şi unde să stau la umbra şi să-mi ascult fiii povestind din copilăriile lor. Mă văd arătandu-le cît de frumoasă este Italia. Şi da, uneori pot spune că aş rămîne aici, doar dacă aş putea să-i iau pe toţi cei dragi cu mine, pentru că unde sunt, muntele pică în mare şi pădurea mi-e acoperiş. Dacă aş putea să iau un petic de aici şi să-l aduc în România, aş fi un om fericit.

O zi fara Internet

"Primul lucru pe care il fac dupa ce intru in casa, e sa deschid calculatorul si televizorul. E un vechi obicei, prost, pe care mi-l insusesc dar de care nu cred ca am sa scap prea usor.", asta scriam ieri intr-un document Word pierdut pe desktopul meu. Intr-adevar, ieri am venit de la scoala, am intrat in casa si mi-am deschis calculatorul...pacat ca nu aveam Internet. Si asa, aveam sa invat ca o zi fara Internet imi face bine si ca nu e bine sa lasi lucrurile pe ultimul moment. Chiar daca am fost nervoasa vreo jumatate de ora, de-mi scrasneam dintii la fiecare moment n-a fost nevoie sa ma gandesc de doua ori si am iesit pe usa la plimbare prin ninsoare, apoi am facut de mancare, chiar am citit cateva pagini dintr-o carte, pentru ca seara sa mi-o termin cu o intalnire de familie dupa care tanjeam de vreo jumatate de an...Am avut deci o zi frumoasa chiar daca mi-am lasat laptopul pe noptiera, aprins, asteptand sa "vina Internetul".
Ce mi-am propus dupa ziua de ieri? Sa-mi fac din cand in cand cate o astfel de zi, in care sa ma bucur de ceea ce inca mai pot face si in care sa uit inceputul acestui an care m-a prins la tastatura calculatorului scriind mesaje proaspete de "La multi ani!" catre cei dragi, moment pe care l-as fi putut petrece in bratele mamei care era langa mine...Sa-mi fac macar o data pe luna un cadou mie, o zi in care sa contruiesc masini din Lego cu Seban sau sa desenez cu Luca. O zi in care uit de Internet si de Facebook-ul care uneori ma tine legata si sa-mi amintesc sa socializez prin "viu grai".
Ieri mi-am demonstrat ca inca nu sunt un caz pierdut, ca pot trai o zi intreaga fara Internet chiar daca primul lucru pe care l-am facut astazi dupa ce m-am trezit a fost sa-mi iau laptopul in brate. Pacat, astazi am Internet asa ca stiu cum o sa-mi petrec ziua. Si daca nu vreau? Termin de scris,imi pun geaca pe umeri si fug afara, fara telefon, fara MP3, fara nimic, sa-mi aduc aminte de iernile de altadata pe care nu le petreceam in casa, desi imi inghetau falcile de frig...
Nu stiu cat o sa ma tina revolta pentru Internet dar cat o fi, am sa profit de ea. Probabil ca maine dimineata am sa ma intorc la Facebook dar atunci voi putea spune ca am trait o zi fara calculator si a fost grozav. Raspunsul la intrebarea "Cum ar arata viata mea fara Internet?" este "MINUNAT".
Va pup si va doresc o Duminica minunata ca a mea, petrecuta alaturi de cei dragi, am deja geaca in mana, papucii in picioare, plec sa-i cumpar baloane lui Luca si sa ma intalnesc cu cei dragi! À bientôt!

Despre Alexandra Sandru

Astazi sunt mandra de un singur lucru, atunci cand imi "gugalesc" numele primul link trimite la blogul meu, chiar daca a stat saracu luni de zile parasit. "Vise la pachet", asa-l vedeam eu acu vreo doi ani de zile cand in nebunia inca de copil m-am gandit ca ar fi interesant sa am o pagina a mea, unde sa scriu ceea ce gandesc. Asta nu pentru ca aveam prea mult timp sa o fac dar pentru ca il consideram un loc bun de scris si altceva, unde sa pot face greseli si unde sa nu trebuiasca sa dau titluri bune ci sa doar sa ma incurc in cuvinte, unde sa ma joc si unde sa ma vada cum sunt cu adevarat cei care au curajul sa-l acceseze. Cam aici se termina episodul de mandrie, ca sa ma regasesc mai apoi pe Google a trebuit sa adaug si cuvantul "Iasi".
Si ce spune Google despre "Alexandra Sandru Iasi"? Sunt cu atat mai bucuroasa cand vad ca urmatorul link duce pe pagina Universitatii "Alexandru Ioan Cuza", spre unde ma indrept de trei ani, unde e anuntata nominalizarea documentarului pentru care am lucrat cu Alex si Gianina si pentru care am primit primul premiu serios din viata mea: "cel mai bun documentar de agentie" in cadrul concursului de presa organizat cu ocazia "Zilei Agentiilor de presa", din 2010.
Urmatoarea Alexandra nu sunt eu dar la a doua pagina vreo trei tilturi la rand imi aduc aminte de un eveniment care a avut loc acum un an, unde eu, impreuna cu inca 16 femei, am fost intepata pe strada de un barbat, cu un cutit. De aici cei care ma cauta pot afla ce varsta am, la ce Facultate sunt si chiar temerile mele dupa accident. O declaratie spusa in naivitatea mea, printre lacrimi si speriata, care, dupa parerea mea, imi arata latura mai slaba, de care ma impiedic de fiecare data cand sunt in primejdie si de care ma chinui mereu sa scap.
Tatal meu avea o vorba: "Unu-i Sandru-n Falticeni". Eu nu-i pot relua mandria dar, chiar daca nu sunt singura Alexandra Sandru, cele mai multe linkuri fac referire la mine si asta ar trebui sa-mi smulga un zambet de pe buze. Si mi l-a smuls.
Daca m-ar pune cineva sa zic cum sunt, mai bine de jumatate din cuvintele cu care m-as caracteriza nu ar fi potrivite iar celelalte ar fi cuvinte auzite de la altii, fara nicio garantie. Nu cred ca ar putea cineva sa stie cum sunt cu adevarat fara sa ma cunoasca iar o cautare pe Google nu arata ca uneori sunt egoista si rea sau ca am un dar sa inveselesc oamenii. Asta pot spune doar prietenii mei iar ei sigur nu m-au cautat pe Google ci doar au fost interesati sa-mi caute prenumele in Urban Dictionary, acolo scrie ca sunt o prietena buna...

Cu ce am ramas din vechiul an

Stiu ca nu se incepe cu cifra, tocmai de aceea va spun ca 2010 a fost un an interesant pentru mine, pe care mi l-am petrecut prin Europa, zambind sau plangand zile intregi, de dor sau de ciuda...Cam asa: 6 luni in Romania, vreo 4 luni in Belgia,aproape o luna in Italia (2 saptamani in vara si mai bine de o saptamana in iarna), 5 zile in Spania si 1 in Paris...De la inceputul anului an slabit 6 kilograme, m-am tuns de doua ori si am mancat de 30 de ori cartofi prajiti(sau mai mult)...Astea sunt statistici...sa va povestesc cum a fost de fapt acest 2010 al meu...
Am inceput cu stangul, din cate imi aduc aminte privind artificiile din fata Palatului Culturii din Iasi, cu gatul umflat si o raceala zdravana...asta ca in februarie sa ma trezesc intepata in picioar de un recidivist, pe strada, la ora 4 dupa-amiaza. Saptamnile de groaza din acea perioada le-am lasat in urma pentru o vara minunata, care, dupa multe altele, mi-am petrecut-o in orasul natal, linistit si de acum imbatranit.zile cu soare vesel si care nu ma topeau de caldura,locuri care imi aminteau de copilarie si dimineti buimace alaturi de cel drag mie . De acolo, intr-o zi de care nu-mi prea aduc aminte (dupa doua saptamani minunate petrecute la poalele Alpilor) , spre Erasmus....Aici i-am cunoscut pe : Izabella, Oana, Ade, Roxi si toti prietenii mei de care ma voi desparti cu multe lacrimi peste o luna si care mi-au facut aceasta experienta minunata. Fiinte dragi de care imi voi aminti mereu, langa care am invatat, am plans, am ras, am dansat...
Si da, 2010 a fost unul dintre cei mai interesanti ani din viata mea, in care am invatat sa sufar, sa rad, sa fac mazare scazuta si bruschetti, in care am invatat sa-mi fie dor, sa apreciez si sa iubesc. Un an in care pot spune ca m-am maturizat.
Si voua, atat celor care mi-ati fost alaturi cat si celor care mi-ati lipsit,va spun sa va aduceti aminte ce v-a adus 2010 si sa-mi scrieti mai jos!!! Va multumesc ca mi-ati dat sansa sa va cunosc si ca uneori, cand am fost suparata ati avut un gand bun pentru mine.
Alexandra va doreste tot ce e mai frumos in 2011 si de 10 ori mai multe bucurii de cat in 2010...
Si tu...2011, fii bland cu noi, cei e te-am asteptat atat!

La multi ani!!!

Franturi de povesti...

Nici nu va imaginati ce povesti am ascultat in aceasta minunata seara. Nu am sa uit niciodata zilele cu soare pe care le-am avut, un soare prietenos la poalele Apeninilor, care a avut grija sa ma trezeasca de dimineata. Astazi pot spune ca am avut o zi grozava...o zi de vacanta asa cum mi-o imaginam cand m-am urcat in avion sa plec "spre aici", o zi in care chiar daca nu am invatat nimic pentru scoala, am invatat sa ascult...
Avea doar 17 ani cand a fost luat sa lupte in Al Doilea Razboi Mondial, Pasquale, batranul pe care am avut placerea sa-l cunosc aici mereu canta...Isi aduce aminte de englezoaica mai mica decat el cu un an, pe care a lasat-o in Marea Britanie cand razboiul s-a sfarsit si s-a putut intoarce acasa. Dar totul nu a inceput asa, cu o dragoste de 17 luni de care Pasquale isi aduce aminte cu drag. Dupa melodia lui preferata (pe care mi-a cantat-o in fiecare zi de cand sunt aici http://www.youtube.com/watch?v=-prQ8AE_nvY )"Arrivederci Roma", se ascund amintiri pe care abia le gaseste sub cei 92 de ani pe care-i duce in spate. L-au luat in Razboi intr-o zi calda de iunie, o zi in care nici nu se astepta si cu hainele subtiri pe care le avea de el. Au urmat luni de frig prin Alpi, luni de dor prin Africa si Egipt si zile de prizonierat in Marea Britanie unde a trebuit sa munceasca pentru englezi. Franturi de povesti abia ii aduc aminte de cei trei ani pe care i-a petrecut acolo, muncind pe "o lira".
A uitat de ele pentru ca isi aduce prea bine aminte de momentul in care a intalnit-o pe "sua inglesina" de care povesteste in fiecare zi. Dupa ce a trebuit sa plece intre ei au ramas doar scrisorile trimise in van uneori. Dar dragostea lui pentru ea e vie inca azi, cand abia isi duce viata pe picioare alaturi de sotia sa, careia ii canta mereu si despre care zice ca "e cea mai frumoasa din tot satul, cu ochii ei albastri". Asa e, Pasquale si Filumena imi vor ramane mereu in suflet alaturi de vacantele minunate petrecute in casa lor mare si cu ecou. Imi voi aducea aminte de zilele de vara cand stateam cu ei afara si el se chinuia sa prinda muste si de aceste minunate zile de iarna, in fata caminului de foc, cu povestile lor cu tot.
Si dimineata, cand soarele ma trezeste si ma uit pe geam, vad varful muntelui plin cu zapada...intind mana sa-l ating si-mi dau seama ca cu greu se ajunge acolo. Dar eu ma bucur ca am ajuns pana aici, in coltul asta de Italie unde marea se uneste cu muntele si unde oamenii ma stiu de Alessandra, o Alessandra care asculta povestile lor si care uneori aminteste de ele. Battaglia ramane aici, eu plec, dar nu voi ezita sa ma intorc de fiecare data cand am ocazia... atata timp cat sunt oameni care ma astepta aici si cat muntele inca imi mai sopteste secrete. Saptamana viitoare voi zice si el "Arrivederci Battaglia...Good bye, Au revoir", voi varsa o lacrima si voi merge mai departe. Dar pana atunci...sa va povestesc...

Dorul de Craciun

Da, am sa va povestesc cum mi-am petrecut Ajunul, fara sa aud colinde si fara sa primesc colindatori...
Totul a inceput la 6 dimineata cand Olga, colega mea de camera s-a trezit sa plece spre ai sai, in Londra. M-am trezit bezmetica, mi-am deschis calculatorul si mi-am pus un film (stiind ca intr-o ora trebuia sa-mi iau si eu ghiozdanul in spate si sa plec prin zapada spe gara)...am sarit din pat ca arsa cand Olga m-a sunat si mi-a spus ca trenurile in Belgia au mari intarzieri si ca ar fi bine sa ajung mai repede la gara. am ajuns, prea repede...pentru ca niciun tren nu a mers spre Charleroi in urmatoarele ore.
Cati oameni am cunoscut ieri...
Prima persoana pe care am intalnit-o in gara a fost Miki, prietena unui coleg de-am meu italian. Intrucat niciun tren nu mergea, Federico si Miki au decis sa mearga la aeroport cu masina proprie. Am fost acolo la momentul potrivit, pentru ca m-au luat si pe mine cu ei, altfel nu cred ca as fi ajuns la timp...pentru ce? Pentru intarzierea de 4 ore pe care a avut-o avionul meu spre Roma. Am stat in aeroport asteptand cu groaza anunturile care aduceau dupa ring anularea multora dintre zboruri si lacrimile calatorilor. De zborul meu nu spunea nimic. Pana la ora 15.00 doar 2 avioane decolasera din Charleroi, in conditiile in care avionul meu trebuia sa plece la 14.00. La fiecare avion aterizat ma bucuram pentru ca ma gandeam ca se va gasi unul si pentru noi, cei 50 (mai mult sau mai putin) de pasageri care asteptam. 50 de italieni care imi spuneau la fiecare 10 minute: Stai linistita ca plecam, nu ramai singura de Craciun aici. Dintre ei mi-o amintesc pe doamna care cerea mereu informatii si care vorbea cu mine in italiana, cu fiica sa in franceza si cu sotul ei in engleza), pe fiica ei, o adolescenta simpatica si fasneata si pe familia de franco-italieni pe care ii intelegeam in orice limba ar fi vorbit (copiii vorbeau in franceza, mama in italiana si tatal in amandoua).
Pana la urma, tipete de bucurie ma anuntau ca se face imbarcarea pentru Ciampino, Roma, dupa ore in care am crezut ca totul e gata si ca tre sa ma intorc pe jos la Liege pentru un Craciun singura.
Nici nu stiu cand au trecut cele doua ore de zbor, un zbor placut, cu o echipa minunata de la Ryanair care la sfarsit ne-au smuls numai zambete de pe buze. Da, am plans cand am aterizat, am plans de fericire (cred ca ma ajunsese din urma si spiritul Craciunului)
Pe unde am umblat ieri
Mi-am petrecut o ora din Ajun in Roma, "orasul minunat", dupa cum au spus cei de la Ryanair. Imediat mi-am dat jos caciula si fularul pentru cele 10 grade care ma asteptau (in Belgia erau -5). Din Pulman la metrou si de la metrou(cu ultimul care pleca) spre alt Pulman, Roma parca ma adoptase. Abia imi mai aduceam aminte franturi de imagini de acu 4 ani cand am avut prilejul sa stau 3 saptamani aici. Lacrimile nu mi se vedeau de ploaia marunta asa ca am putut sa-mi scot naduful de suparare si de bucurie ca ajunsesem aici, ca vedeam iar bucati din vechile cladiri si pentru simplul fapt ca eram la 200 de km de mama si nu la 1400. Nu stiu ce m-a ghidat dar am reusit, in jumatate de ora sa ajung de la metrou la Pulmanul ce trebuia sa ma duca spre mama, in conditiile in care nu mai facusem asta niciodata, eram singura si daca pierdeam ultimul bus acolo ramaneam. Si ca sa simt ca e Craciun, cand am iesit din statia Tiburtina, in goana mea sa gasesc statia de bus, am vazut un grup de asistenti sociali care imparteau cadouri saracilor. Noroc de mine ca unul dintre ei s-a apropiat si m-a intrebat ce caut. De acolo, dupa ce am mai intrebat vreo doua persoane, am ajuns la bus. Nu-mi venea nici mie sa cred ca ajunsesem si ca in doua ore am sa fiu acasa.
Eram singura care mai ramasese in bus pentru ultilma statie. Au inceput sa-mi revina in minte imagini ale orasului Teramo pe unde mai trecusem in fuga cu mama asta-vara. Si n-am sa uit niciodata momentul in care am vazut masina gri care ma astepta. Cei doi oameni dragi mie abia asteptam sa ma vada ajunsa si sa ma stranga in brate. Si da, am avut cel mai frumos Craciun ever, acasa ma asteptau salata de fructe de mare, fruncte, prajituri facute de mama, un bradut facut special pentru mine si multe cadouri. Mama si Renzo, va iubesc si va multumesc pentru tot ce ati facut pentru mine. Anul asta voi ati fost atat Mos Craciunul meu cat si cadoul meu de Craciun. Acu stau si scriu in holul din fata camerei mamei. Soarele isi arata razele prin toate franturile de geam, asta dupa ce nu-l mai vazusem de 2 luni (in Belgia mereu e innourat). De jos vine miros de friptura si se aud colinde la televizor. Batranii mamei stau linistiti in fata caminului de foc si se uita la tv. Pe mine ma asteapta doua saptamani minunate alaturi de cei dragi! Va urez si voua toata bucuria mea!!! Craciun Fericit tuturor! Fericit ca al meu!
Dar nu inchid fara sa va spun ca imi lipsesc cei de acasa si nu in ultimul rand sufletul meu care e ratacit oe undeva prin Spania. Nu credeam ca am sa spun vreodata dar strainatatea raneste. Dar, pentru mine, azi, Italia nu inseamna strainatate, Italia inseamna ACASA!!!